Nono/ de Renata Caragiani

- Din acest moment constituim celula de criză, zice Întâmplare. O să fac apelul. Voi răspundeţi cu "prezent" şi "apt". Dacă cineva se consideră incapabil pentru misiune, să motiveze… Nono!

- Nu ţipa aşa, că nu sunt surd, bombăne el şi continuă: Vasile!

- Prezent şi mort de foame!

- Fetiţa!

- Prezentă şi-atât! Nu pot să promit că particip la ceva, dacă nu ştiu la ce.

- Şşşi la fel, se mâţâie Abjectele, fără să aştepte să fie strigate.

Nu ştim în ce vrei să ne amesteci. Fă-ţi tu celulă, cu "obiectul". Pe noi scuteşte-ne!

Nu-mi place să caut gâlceavă. Dar nici nu pot să vă mint, să pretind că am trecut cu seninătate peste cuvântul "obiect". Nu ştiu cum e să-ţi fie foame, decât din auzite. Dar mi s-a pus un junghi în corp, acolo unde se termină franjurile fularului. Sunt la mâna Colonelului. Dacă nu mă apără el, trebuie să mă apăr singur.

Urmează un moment de linişte. Undeva, departe, peste ropotul ploii, se aude sirena unei salvări. Întâmplare se ridică pe toate cele patru picioare şi rămâne înţepenit aşa, până ce sunetul se stinge, apoi spune:

- Sunteţi o ceată de civili nepricepuţi. Rămâne ca eu şi mititelul ăsta, pe care-l numesc aghiotantul meu, să organizăm misiunea de salvare. Din clipa asta voi nu mai aveţi dreptul la păreri. Ascultaţi ordinele mele. Avem nevoie de hrană şi informaţii de dincolo de apă. Nu-mi dau seama dacă numai noi ne aflăm într-o situaţie critică sau şi oamenii din împrejurimi. E posibil să fie nevoie să salvăm mult mai multe vieţi decât vă imaginaţi.

- Noi, pentru fata stăpânei noastre, care ne-a alungat din casssă, nu mişcăm nici măcar vârful cozii. N-are decât să crape! Aşşşa-i trebuie! hotărăşte Amélie.

- Fiţi pe pace, Abjectelor, că n-are ea nevoie de ajutorul vostru. Blocul în care aţi locuit voi e plasat într-o zonă bună. Noi ne aflăm departe, în spate, mai la vale. Pe strada principală poate că nici nu plouă. Oamenii n-au nicio treabă cu apele. În plus, ei au nişte dulapuri albe, pline cu mâncare şi zăpadă.

Probabil că pisicile nu l-au mai auzit niciodată pe Vasile vorbind atât de mult, fiindcă îl privesc tare uimite. Jeanette îl sfredeleşte cu ochii ei albaştri, rotunzi:

- De unnde ştii tu ce au oamenii în casă? Ai fost?

- Am mai fost… câteodată, recunoaşte el.

Se lasă o tăcere grea. Fetiţa se îndepărtează uşor. De fapt, doar îşi schimbă poziţia. Ştiu ce gândeşte - Vasile nu i-a adus niciodată nimic. Nici măcar un zgârci, o coajă de pâine. Vine sătul, apoi mănâncă şi din ce câştigă Alburimea Sa de la Cătălina. Totuşi, ea se joacă mai mult cu acest Vasile, se gudură pe lângă el, stă bosumflată toată ziua dacă el lipseşte. Se simte trădată? Aşa îi trebuie! Nu-i cunosc de prea multă vreme, dar sunt lucruri care-ţi sar în ochi din prima.

- Ai fost şşşi la noi în bloc? îl descoase şi Amélie.

- Nu, răspunde Vasile foarte ruşinat. Acolo n-am intrare.

Abjectele jubilează.

- Eram sssigure! La noi locuieşte numai lume rasssată. Nu se admit maidanezi.

- Deocamdată, nici voi nu mai aveţi intrare acolo, ha! rânjeşte Vasile. Mă uit înspăimântat în jur: picăturile de ploaie cad perpendicular şi, ca nişte obuze, fac milioane de cratere la întâlnirea cu apa. Bucata noastră de uscat e tot mai îngustă. Îmi notez iute observaţia asta în memorie, apoi o ascund cu grijă sub fular. Nu ştiu încă de ce, dar mi se pare importantă. Totuşi, n-am fost destul de discret şi una dintre Abjecte a băgat de seamă. Mă întreabă imediat:

- Ce ascunzi acolo, sssub fular, domnule Câlţi ?

Mă salvează Întâmplare, care probabil a gândit un plan în timpul ciondănelii civililor:

- Ne trebuie o barcă, îmi spune el. Pe-aici, pe undeva, e un loc unde oamenii aruncă tot ce li se pare nefolositor. Poţi să-mi spui cât de departe ne aflăm de locul acela?

- Sigur, domnule Colonel. E chiar în stânga, în spatele copacului. Pot ajunge acolo fără efort.

- Bun. Atunci aşa vom începe. Pleci în misiune de recunoaştere. Vezi dacă nu cumva găseşti o barcă sau ceva asemănător. Pentru orice eventualitate, faci o listă a obiectelor pe care le identifici şi o studiem împreună.

Plec imediat, deşi am o mulţime de obiecţii. În cele câteva luni pe care le-am petrecut alături de prietenul meu, am verificat împreună gunoiul aproape zilnic. Era o îndeletnicire mai mult distractivă, fiindcă nouă nu ne trebuia nimic din ce abandona Asta în cutia de plastic cu pedală şi capac. Dar, de îndată ce-am descoperit mecanismul de funcţionare, petreceam cele mai plăcute ore cercetând conţinutul. Aş putea afirma, cu riscul de-a părea lăudăros, că acolo mi-am desăvârşit studiile, acolo am învăţat să scriu şi să citesc. Era un joc destul de simplu: prietenul meu adulmeca o pungă, un recipient, şi-mi spunea ce conţinuse, până în cele mai mici amănunte. Şi exact aia scria pe ambalaj! De pildă, când îşi vâra nasul într-un cilindru de tablă foarte uşor şi zicea "bere", eu vedeam cuvântul BERE scris pe exterior. "Lapte", analiza el lingând ultimele picături dintr-un carton şi LAPTE citeam şi eu, scris cu albastru, pe un câmp înflorit.

Ne-am contrazis adesea pe seama cunoştinţelor mele. El susţinea că e imposibil ca eu să nu fi ştiut câte ceva de dinainte, de când încă mă aflam în magazin sau poate mai de demult, din mansarda plină de fum de ţigară a graficianului. Se dădea exemplu pe el, care moştenise toate caracterele bune ale părinţilor săi campioni, devenind el însuşi campion în copilărie, fără să depună cel mai mic efort. "Ştia omul acela să scrie şi să citească?" mă întrebase. "Sigur că da!" "Ei, vezi? Atunci şi tu ştii, fiindcă l-ai moştenit, aşa se zice. Dovadă - ochelarii. Avea el ochelari? Avea. Ai şi tu! Ochelarii tăi sunt urmaşii ochelarilor lui. Pricepi?"

Pricepeam. Era o posibilitate, recunosc, şi nu mă gândisem la ea până atunci. Deşi eu tot mai cred că cele mai multe lucruri le-am învăţat trăgând cu ochiul în ecranul calculatorului sau al televizorului. Ştiu filme întregi pe dinafară, deşi nu le-am văzut decât o dată. Prietenul meu, deşi era la fel de atent ca şi mine, nu vedea nimic la televizor. Culmea e că tot televizorul mi-a explicat cândva de ce nu înţelege prietenul meu nimic dintr-un film. Fiindcă el vede - cum se numesc? Fotograme. Poze. Pentru el, un film e un album de poze. Unul uriaş. Un album de poze, cu cât e mai gros, cu atât e mai plictisitor. Nu ştiu cum să vă explic. Într-o poză cineva râde. Nu se vede că a plâns toată noaptea trecută. S-a spălat pe ochi pentru a fi fotografiat, a pus gura în poziţie de zâmbet şi toată lumea e mulţumită. Nu-i mai poartă de grijă. Nimeni nu s-a gândit să-i facă o poză noaptea trecută. Când plângea.

O, Doamne!... Cât de greu e să mergi prin noroi. Un pas înainte, doi înapoi…

De îndată ce-am priceput că prietenul meu urmăreşte filmele doar din politeţe, ca să stea cu mine şi cu Asta pe aceeaşi canapea, am încercat să repar lucrurile: i le povesteam a doua zi.

Ştiţi ce-am descoperit? Că o mulţime de filme bune, cu adevărat bune, sunt proaste. Să vă dau un exemplu: un om mic, de patru ani, se apropie de o uşă, cu ochii aţintiţi asupra clanţei, hotărât să o deschidă, iar aparatul filmează de la nivelul privirii unui om mare. Înţelegeţi? De undeva de deasupra omuleţului! Prietenul meu era un consultant de imagine foarte bun. Dar nu l-a consultat nimeni. Chit că e descendent din părinţi campioni.

Mă uit mereu în urmă, să mă conving că totuşi înaintez. Copacul nostru s-a micşorat parcă şi tot grupul adăpostit la poalele lui seamănă cu o colină mohorâtă. Doar urechile ciulite ale lui Întâmplare se disting cu claritate şi, fiindcă-l ştiu acolo, aşteptându-mă, prind puteri.

Din volumul in pregătire la la Editura ALLFA, colecţia Strada Ficţiunii