Adrian Silvan Ionescu (I) – „Hrănesc Institutul de Istoria Artei, la fel ca în basme, cu «jăratec»”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea 30.03.2012

Adrian-Silvan Ionescu (n. 1952), a studiat la Liceul de Arte Plastice "N.Tonitza" şi apoi la Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu", secţia Istoria şi Teoria Artei, pe care a absolvit-o în 1975. A lucrat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă, apoi la Muzeul Municipiului Bucureşti, unde a fost director adjunct (1990-1993); apoi a devenit consilier cultural la Inspectoratul pentru Cultură al Municipiului Bucureşti (1994-1995). S-a dedicat cercetării şi, din 1995 până în 2011, a fost cercetător ştiinţific I la Institutul de Istorie "N. Iorga". De la 1 mai 2011, este director la Institutul de Istoria Artei "G. Oprescu". Doctor în ştiinţe istorice (1997). Din 1996 a început să predea. Actualmente este profesor asociat la Universitatea Naţională de Arte, unde susţine cursuri de istoria fotografiei şi a filmului, precum şi un curs de master. Este critic şi istoric de artă cu lungă activitate de cronicar plastic şi organizator de expoziţii. A publicat 12 cărţi şi a editat alte patru. Pentru lucrările sale a fost distins cu Premiul Academiei Române (1992), Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru critică (2002) şi premiile "Simion Mehedinţi" (2003), "Nicolae Bălcescu" (2008), "I.C. Filitti" (2009) şi "George Oprescu" (2010) ale Fundaţiei Culturale "Magazin Istoric".

Este cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2004) şi al medaliei Regele Mihai I pentru Loialitate (2010).

- Adrian-Silvan Ionescu, de ceva vreme ai fost numit directorul Institutului de Istoria Artei "G. Oprescu". Ce-ţi propui în această funcţie?

- Aproape se împlineşte anul de când am luat funcţia în primire, pe 1 mai 2011, în urma unui concurs dat cu două luni mai înainte. Când mi-am prezentat planul managerial în faţa unei comisii a Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual a Academiei Române, unul dintre distinşii academicieni care făceau parte din ea mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: "Dragul meu, te avertizez că iei o mârţoagă pe care trebuie să o transformi în cal de curse!" Mi-am însuşit această observaţie şi, de la debutul în noua activitate, am început să hrănesc Institutul, la fel ca în basme, cu "jăratec". Imediat mi-am pus în practică proiectul şi mă pot mândri că, în timp de 7 luni, până la finele anului, am realizat câte ceva, şi nu neapărat lucruri minore. Prima decizie a fost să solicit o amplificare a numărului de pagini pentru una dintre publicaţiile Institutului, "Revue Roumaine d'Histoire de l'Art", care avea doar 95 de pagini, iar acuma are 150. Un spaţiu editorial mai amplu oferă mai multe posibilităţi de publicare pentru cercetătorii angajaţi în Institut, ca şi pentru autori din afară, istorici de artă cu studii serioase, ce merită a fi găzduite într-un periodic academic de prestigiu. Ce-i drept, această decizie a cam deconcertat pe colegi, mulţi temându-se că nu vor avea suficiente materiale pentru a umple revista. Spre a le alunga temerile am oferit eu un studiu mai substanţial şi mai multe recenzii. (Exemplul personal este foarte important! Ştiu aceasta din timpul anteriorului meu mandat de director, ce-i drept adjunct, la Muzeul Municipiului Bucureşti, din intervalul 1990-1993: dacă nu puneam eu mâna pe tablouri, să le aranjez pe perete, atunci când pregăteam o expoziţie, muzeografii, subalternii mei, nu aveau nicio iniţiativă şi ar fi stat cu braţele încrucişate, aşteptând să le agaţe, cum ar fi dat Dumnezeu, o supraveghetoare sau mecanicul muzeului, om bun la toate, dar lipsit de educaţie artistică!). Apoi, am inaugurat o nouă rubrică, "Viaţa ştiinţifică", împrumutată din paginile "Revistei Istorice", organul Institutului de Istorie "N. Iorga" unde publicasem în ultima vreme, pentru că fusesem angajat acolo ca cercetător ştiinţific. La această rubrică sunt incluse prezentări ale manifestărilor ştiinţifice sau ale documentărilor la care au participat cercetătorii noştri, în ţară sau străinătate - este o formă de a ne informa unii pe alţii şi de a aduce la cunoştinţă publică anumite evenimente la care nu au acces prea mulţi. Am reinstituit revista "Studii şi Cercetări de Istoria Artei", seria Artă plastică, a cărei apariţie a fost întreruptă cu 12 ani în urmă, din lipsă de fonduri. Sumarul, foarte interesant, a fost constituit destul de repede, în circa două luni. Am beneficiat de sprijinul, foarte activ, al unui colegiu de redacţie onorific în care am invitat să facă parte câţiva cercetători din străinătate (Londra, Paris, Viena) cu prestigioasă activitate de specialitate. Ei au acceptat să contribuie şi cu câte un material de valoare în acest număr inaugural, de peste 300 de pagini, în al cărui sumar au semnat mai mulţi dintre tinerii cercetători a Institutului pe care îi încurajez, cu toate prilejurile, să scrie şi să publice. Este o lege a firii: suntem cu toţii trecători şi trebuie să asigurăm generaţia viitoare, aceea care să ne urmeze paşii în domeniul cercetării şi să aibă aceeaşi pasiune ca şi noi, cel puţin. Şi eu am fost încurajat de profesorii mei, de Ion Frunzetti, de Paul Petrescu, ambii cercetători la acest institut. Chiar aici am debutat ştiinţific, în 1977, la o vârstă mult mai fragedă decât a actualilor tineri angajaţi. Aveam 25 de ani pe atunci. Poate de aceea am şi dorit să reapară SCIA (numele abreviat sub care este cunoscută de toţi istoricii de artă această publicaţie): pentru că începutul carierei mele este legat sentimental de ea. Acesta a fost motivul pentru care am şi optat pentru vechiul format, acela din anii 60, cu o copertă sobră, albastră, şi nu pentru acela mai fistichiu din anii 80. Şi am luptat pentru a primi extrase ale articolelor pentru toţi autorii, procedeu ce fusese anulat în ultimii ani din considerente de economie. Cum să te poţi bucura că eşti citit de colegi şi specialişti, de aproape şi de departe, dacă studiul elaborat nu ajunge la cei interesaţi?

Încă o reuşită a fost publicarea, la Editura Academiei Române, a primului volum al Dicţionarului sculptorilor din România (literele A-G), elaborat de colectivul Secţiei de Artă modernă al Institutului sub coordonarea şefului acelei secţii, dr. Ioana Vlasiu. Consider aceasta o reuşită pentru că lucrarea fusese terminată de mai multă vreme, încă din noiembrie 2010, dar nu se găseau fondurile necesare pentru a putea fi trimisă la tipar. Cu multă persuasiune, eu am reuşit să-i conving pe cei în drept de a acorda banii, de necesitatea acestui dicţionar ca instrument de lucru pentru multe generaţii de acum înainte. Deja este pe terminate ultimul volum, care va vedea şi el, curând, lumina tiparului.

Şi toate acestea s-au realizat până în luna decembrie. Sunt foarte alert atunci când ştiu ce vreau să obţin şi totdeauna duc la bun sfârşit ceea ce mi-am propus. Aceasta este una dintre caracteristicile mele.

Apoi, în octombrie 2011, am organizat o sesiune naţională de comunicări, "Theodor Aman şi epoca sa", ocazionată de împlinirea a 180 de ani de la naşterea şi 120 de ani de la moartea maestrului, fondator la învăţământului artistic superior în Bucureşti. Acum pregătesc un congres internaţional pentru mijlocul lunii mai, dedicat bicentenarului naşterii unui complex plastician. Intitulată "Szathmari, pionier al fotografiei, şi contemporanii săi", întrunirea ştiinţifică va reuni prestigioşi cercetători din ţară şi străinătate. Drept atracţii - şi surprize pentru oaspeţi - va fi un tur al Capitalei cu opriri la monumente pe care le-a imortalizat Szathmari cu aparatul său fotografic; apoi, o vizită la Muzeul Naţional Cotroceni, unde, pentru această ocazie, va fi deschisă o mare expoziţie retrospectivă şi o gală de filme documentare despre strălucita sa carieră în lumea artelor vizuale.

- Puţini ştiu cu ce se ocupă acest institut. Vrei să-l prezinţi?

- A fost fondat de acela al cărui nume îl şi poartă, G. Oprescu, distinsul profesor de istoria artei, un părinte al cercetărilor acordate secolului al XIX-lea românesc de care mult prea puţini se mai simt atraşi astăzi. El a pus bazele cercetării sistematice a artelor la noi. În vremea sa, în anii 50-60, Institutul avea un număr mult mai mare de cercetători şi considerabil mai multe specialităţi, ce azi au dispărut. Spre pildă, era o secţie foarte puternică de etnografie şi artă populară, una de arheologie. Acuma fiinţează doar artele plastice - medievală (sec.XV-XVII) şi modernă (cu unele tendinţe ale tinerei generaţii de a se ocupa de mişcarea contemporană) - şi artele spectacolului (muzică, teatru, cinematograf).

- Eşti unul dintre puţinii cercetători pe care îi cunosc cu atâtea domenii de specializare: istoria artei româneşti şi universale, sec. XIX; etnografie şi artă populară românească (icoane pe sticlă şi pe lemn, recipiente pentru praf de puşcă, ceramică); etnografie extra-europeană (Africa, America de Nord); istoria costumului civil şi militar; istoria fotografiei şi a filmului. Cum te împaci cu toate? Care îţi este mai apropiată de suflet?

- De la toate am învăţat câte ceva şi mi-am putut lărgi orizontul. Acuma sunt în măsură a mă pronunţa, cu destulă siguranţă, în mai multe domenii. Spre pildă, am ajuns la Oklahoma Historical Society, cu mulţi ani în urmă şi, deşi nu avusesem prilejul să studiez direct anumite piese vestimentare de la indienii din preerii, am avut curajul să discut despre nişte perechi de mocasini şi să le atribui, fără greşeală, anumitor triburi, fapt ce i-a uimit pe specialişti. Şi aceasta doar din lecturi şi din reproducerile ce le văzusem până atunci. Evident, am fost foarte mândru de performanţa mea. Altă dată, în 2008, când am beneficiat de un stagiu de documentare la Muzeul Internaţional al Fotografiei din Rochester, statul New York, am identificat, în fabuloasa colecţie a instituţiei, portretele a doi generali americani din timpul Războiului Civil care erau etichetaţi drept necunoscuţi. O nouă uimire pentru localnici şi o nouă bucurie pentru mine! Cunoştinţele pe care le am asupra costumului îmi dau posibilitatea de a data picturi şi fotografii din secolul al XIX-lea. De vreo 12 ani predau istoria fotografiei şi a cinematografiei la Universitatea Naţională de Arte, fapt ce-mi dă mare satisfacţie pentru că, în asemenea materii nu te poţi plictisi şi nici nu te poţi plafona pentru că, în fiecare an, poţi schimba ilustraţia, filmele pe care le proiectezi. Iar, în asemenea situaţie, comentariile nu pot fi repetitive, ci aplicate la materialul didactic.