Isihasmul şi sculptura dinlăuntru/ de Marius Vasileanu

S-a născut în anul 1628 în localitatea Ianina - regiunea Pindului. Istoricii notează că întreg ţinutul şi localitatea natală erau destul de prospere în acea perioadă. Alături de aromâni, în Ianina mai locuiau greci şi albanezi, majoritatea ocupându-se cu comerţul. Din raţiuni de afaceri, tânărul a ales să se mute în Ţara Românească în anul 1648. Ţara Românească era condusă în acele vremi de domnitorul Matei Basarab (1632 - 1654). Aici tânărul se va stabili în Oltenia, unde existau deja comunităţi însemnate de aromâni, unii dintre aceştia ajunşi în importante funcţii administrative. Oraşul ales este Râmnicu Vâlcea, unde-şi va întemeia şi o familie. Unele surse indică faptul că pe soţia acestuia o chema Despina cu care a avut cel puţin un copil: Mihai. Întrucât şi el, şi soţia erau aplecaţi spre credinţa ortodoxă, fiul a fost îndreptat spre preoţie.

Cunoscându-l personal pe Episcopul Ştefan al Râmnicului (1673-1693), în anul 1692 este tuns în călugărie şi primeşte numele de Antonie (nu i se cunoaşte numele iniţial, de mirean). Dorinţa sa cea mai mare era de a se retrage pentru restul vieţii pământeşti la una dintre Mănăstirile Muntelui Athos. Zis şi făcut, Monahul Antonie s-a dus la Episcopul Ilarion al Râmnicului pentru a lua binecuvântare să meargă la Sfântul Munte Athos. Arătându-i părinteşte că monahismul românesc nu este cu nimic mai prejos decât cel athonit, Episcopul Ilarion - personalitate excepţională a acelor timpuri - îi descrie lui Antonie încercările şi dificultăţile prin care trec aşezămintele creştine din ţară care trebuie întărite cu oameni, înainte de orice, dar şi din punct de vedere al resurselor. Episcopul îl îndrumă - profetic - pe Antonie către Schitul Iezer, rămas în paragină de ceva ani.

Cum în Tradiţia creştin ortodoxă lipsa binecuvântării din partea duhovnicului, a superiorului înseamnă interdicţie dar şi ascultare, "tăierea voii proprii", monahul Antonie se duce la Iezer şi se pune pe treabă. Iată ce notează primul biograf al Cuviosului, ucenicul său Nicolae: "Deci, neputând el să-şi facă voia după pofta inimii, şi înţelegând pentru mănăstioara ce se cheamă Iezer că este la munte în pustie; şi fiind în acea vreme mănăstioara de tot pustie, nelocuind măcar un călugăr sau un alt om pământean, şi biserica fiind surpată de tot, a poftit să locuiască la cel loc". Trebuie înţeles că în vremurile respective accesul la acest lăcaş de cult era cu adevărat dificil. De pildă, în urmă cu doar o sută de ani, în vremea Episcopului Atanasie al Râmnicului (început de secol XX), ierarhul relatează că, nefiind poduri, a fost nevoit să treacă râul de 24 de ori pentru a ajunge la Iezer!...

Constatând starea schitului, Cuviosul Antonie a pus la bătaie toate economiile pe care le făcuse de-a lungul vieţii, după cum precizează Ieromonahul Nicolae: "S-au îndemnat la îndemnarea Maicii Precista să prefacă biserica, şi dând şi părintele Antonie ce au avut din prisoseala neguţătoriei sale, nu şi-a lăsat măcar un ban la el, s-a apucat Arhiereul şi a prefăcut Sfânta Biserică din temelie, şi chilii şi zid împrejur, şi au înfrumuseţat-o cu cele ce-i sunt de trebuinţă, şi puind egumen şi alţi părinţi locuitori de obşte."

Aşadar, Cuviosul Antonie îşi încheie lucrarea de reconstrucţie a Schitului Iezer care durează între anii 1693 şi 1705. Abia în anul 1708 începe pictarea interiorului bisericii prin eforturile ieromonahului zugrav Nicolae din Teiuş. Pictura bisericii vechi a Schitului Iezer va fi încheiată în anul 1725. Bun gospodar, ca orice vlah, la sfatul Cuviosului au fost defrişate câteva porţiuni de pădure împrejurul schitului pentru a fi transformate în grădini şi livezi.

În anul încheierii lucrărilor de restaurare a bisericii, Cuviosul îndrăzneşte să ceară iarăşi binecuvântare pentru a se retrage într-un loc pustiu - aflat nu departe, pe dealul din apropierea Schitului Iezer - unde descoperise o mică peşteră. De această dată primeşte binecuvântarea ierarhului. Înainte de aceasta, se întâmplase una dintre minunile importante ale vieţii Cuviosului. Rugându-se mai multe zile în peştera respectivă, Antonie primeşte semn printr-o vedenie care se repetă de trei ori: este îndemnat să sape cu mâna proprie ajutat de un ciocan în piatra peşterii pentru a-şi construi un mic paraclis. În acest loc va mai trăi Cuviosul Antonie timp de 28 de ani.

Înscriindu-se în tradiţia bisericilor rupestre de la Murfatlar sau Buzău, Antonie porneşte o lucrare deosebit de aspră prin săparea în piatră, timp de trei ani, folosindu-se doar de daltă şi de ciocan, a unei chilii în care amenajează un paraclis. Alături va mai săpa o altă chilie şi o gropniţă, locul său de veci. Viaţa sa de sfinţenie a atras ca un magnet. În preajma Cuviosului s-au adunat şi câţiva ucenici. Biografii îi pomenesc pe Ieromonahii Nicolae şi Atanasie. Sunt amintiţi de asemenea şi o seamă de binefăcători care s-au îngrijit de viaţa acestor pustnici.

Ucenicul său insistă asupra vieţii de asceză aspră pe care şi-o impusese Cuviosul. Obişnuit cu munca încă din familie, din tinereţe, chiar dacă acum avea deja o vârstă înaintată, în fiecare zi participa la munca cea mai grea: tăia copaci, scotea buturugile, aduna pietre, "niciodată fără lucru nu şedea". În acelaşi timp, Cuviosul se învrednicise (în timpul rugăciunii) cu darul lacrimilor de aceea ucenicii relatau că "lacrimile din ochi nu-i lipseau, ci totdeauna erau pururea". Alţii îşi aminteau că pe dată ce Cuviosul Antonie intra în biserică "şi începea rugăciunea, lacrimile îi curgeau pe obraz". Iar acestea nu le considera suficiente. Mai recursese Cuviosul Antonie la o practică pe cât de rară, pe atât de dură: şi-a încins trupul cu lanţuri "verigi de fier împrejurul trupului Sfinţiei Sale" astfel încât totdeauna să aibe motiv a-şi aminti de lupta cea nevăzută. Sihastrul nu dormea vreodată, în schimb stătea rezemat de câteva pietre, conform ucenicului său Nicolae. De asemenea mânca o singură dată pe zi, în duhul tradiţiei sihaştrilor, pe la orele trei după amiază, iar hrana sa pământească nu consta decât în câteva bucăţi de pâine aspru drămuite şi apă.

Renumele Cuviosului Antonie se răspândise rapid, mai ales după retragerea sa la Peştera care astăzi îi poartă numele. Conform "Patericului românesc" mulţimi de ucenici, preoţi, monahi şi monahii, ori simpli credincioşi mireni soseau în pelerinaj la Schitul Iezer ca să primească merinde duhovnicească de la Antonie Sihastrul. Acesta "îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeieşti şi îi libera cu pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub munte".

Precum se întâmplă adesea în cazul călugărilor îmbunătăţiţi, Cuviosul Antonie şi-a cunoscut sfârşitul vieţii pământeşti. L-a chemat cu exact 40 de zile înainte pe ucenicul său Nicolae, spunându-i: "Sfârşitul mi s-a apropiat a mă muta din viaţa aceasta şi, după moartea mea, să te nevoieşti şi să îngropi trupul meu în gropniţa care am făcut-o eu în piatră." Cele 40 de zile şi le-a petrecut în rugăciune şi convorbiri duhovniceşti cu ucenicii. La ceasul cuvenit şi-a luat rămas bun de la fiii săi spirituali cei mai apropiaţi "apoi s-a culcat pe rogojină şi a adormit". Cuviosul Antonie a trecut la viaţa veşnică la 23 noiembrie 1720. Ucenicii i-au împlinit voia: după săvârşirea rânduielilor călugăreşti de îngropăciune l-au aşezat în gropniţa pregătită cu mulţi ani înainte. Graţiei nenumăratelor întâmplări minunate petrecute după adormirea Cuviosului Antonie, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992.

Opera Maxima

"Acest Cuvios Părinte Antonie, poftind iar să fie mai îndeletnicit, singur, ca să se poată lupta împotriva celui măiestru, ieşind din Mănăstire şi cercetând, din voia lui Dumnezeu a găsit o peşteră, la care şezând câteva zile şi făcând rugă călduroasă cu lacrimi, i s-a arătat în vedenie prin vis, nu o dată, ci în trei rânduri, zicându-i să se apuce cu ciocanul să sape şi să facă biserică în peşteră, în piatră".

...Conform Pr. Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, cel care a scris şi Acatistul Cuviosului Antonie Sihastrul, "în peştera sa era o permanentă slujire a Sfintei Liturghii". Această exprimare pare stranie întrucât, concret vorbind, acest fapt nu se petrece în nicio biserică, în niciun lăcaş de cult. Liturghia îşi are rosturile şi timpul său. În realitate, cunoscutul monah isihast Ghelasie Gheorghe se referă la o liturghie de ordin interior. Cea care se petrece în inima celui ce află isihia. Este "provocarea" la care este chemat orice credincios, cu atât mai mult dacă a fost îmbrăcat în haina îngerească a călugăriei. Aceeaşi liturghie despre care vorbeşte şi Sfântul Maxim Mărturisitorul. Se poate spune despre Cuviosul Antonie care şi-a săpat chilia, apoi gropniţa, că Opera sa reală constă în sculptura dinlăuntru. Fiecare cuvânt al rugăciunii poate fi asemuit loviturii de daltă cu care sapi în piatră. Cine este de fapt autorul adevărat al sculpturii dinlăuntru: rugătorul, rugăciunea sau Iisus? - este o întrebare la care poţi medita o viaţă.

Ştiu că pare exagerat pentru multă lume, dar susţin aici că folosind instrumentele şi căile sale de căutare spirituală & artistică, Constantin Brâncuşi tot aici voia să ajungă. Poate că tocmai acest lucru îl realizase şi artistul născut la Hobiţa, căci fusese îndelung preocupat de căutarea spirituală. Nu se ştie dacă Brâncuşi a auzit vreodată de povestea Cuviosului Antonie de la Iezer.