Noi ne luptăm cu fantomele ARO, iar ungurii deschid fabrici Mercedes

Autor: Sorin Pâslaru 04.04.2012

Cea mai citită ştire pe site-ul Ziarului Financiar săptămâna trecută a fost intenţia cuiva de a începe producţia unei maşini de teren în România.

Aproape că nici nu mai contează despre cine este vorba, că ar putea fi în realitate o intenţie greu de materializat în fapte, având în vedere că sunt necesare zeci de milioane de euro pentru o asemenea întreprindere, dar foamea românilor de a citi despre o maşină creată "în România pentru români" este evidentă.

"Succes", "avem nevoie de fabrici", "în sfârşit mai face şi cineva ceva în România" - spun unii dintre cei care comentează acest articol, în timp ce alţii se îndoiesc de viabilitatea proiectului.

Că se va face sau nu maşina, nu este clar. Este însă clar că oamenii vor să vadă fabrici, vor să vadă întreprinderi. Nu numai pentru că nu au unde să meargă să lucreze şi sunt nevoiţi să plece, ei sau familiile lor, dar ştiu, simt că o ţară care nu produce şi trăieşte doar din vânzarea de lemn, de cereale şi de berbecuţi nu are niciun viitor. Sau doar din fabricarea unor volane, a unor air-baguri sau din asamblarea unor fire într-o cutie, fie aceasta o carcasă de telefon Nokia.

Nu trebuie să fii economist să-ţi dai seama că doar prelucrarea a ceea ce scoţi din pământ şi nu vânzarea mărfii brute este ceea ce aduce valoare, că produsul finit, brandul, este cel care contează.

Dar foamea de maşini, de branduri româneşti în tehnologie mai are şi o altă explicaţie. România, aşa bătută de vremi cum este, este una din ţările unde oamenii au o educaţie tehnologică peste medie. Românul vede în maşină mai mult decât un mijloc de transport. În lungii ani în care s-a uitat cu jind la maşini străine şi în care aştepta o Dacie cu lunile, i-a învăţat fiecare şurub pe de rost. Iar în anii de industrializare forţată, educaţia tehnologică, aşa cum a fost ea, primară, a lăsat urme. Şcoli industriale, licee cu profil tehnologic, trecerea de la 80%-20% rural-urban înainte de 1944 la 50%-50% în cele două-trei decenii de industrializare forţată, susţinută până la urmă tot de agricultură, a apropiat românii de ştiinţa prelucrării metalului.

Acum nu mai vezi în faţa blocului vecinii reparând maşini, dar tot mai are câte unul o menghină sau un aparat de sudură cu care mai confecţionează ceva.

De aici această pasiune, această foame de maşinării. Aici este marele păcat al ultimilor 20 de ani în care toate această pricepere a fost pur şi simplu aruncată peste bord. Şi numai în industria de maşini sau de prelucrare a metalelor, ci şi în cea de nave, în industria petrochimică, în industria de îngrăşăminte, în industria zahărului sau a uleiului.

La Oneşti, conducătorii întreprinderilor care au mai rămas în picioare spun că nici nu mai găsesc oameni care să lucreze şi sunt nevoiţi să cheme de acasă pensionari, oameni care ştiu procesele tehnologice din petrochimie.

La fel la Iaşi, un profesor de tehnologie de la Universitatea locală care deţine o mică turnătorie de fontă spune că nu găseşte tineri, că trebuie să aducă pensionari să îi înveţe chiar şi pe ingineri cum să prelucreze metalul.

Privatizare, neprivatizare, fapt este că înainte era o fabrică care producea ceva, acum este la jumătate sau nu mai este deloc. Iar până vine un investitor să facă două volane, să angajeze 300 de oameni acolo unde înainte lucrau 3.000, alţi trei pleacă.

De aici frustrarea, de aici visele, de aici cele 25.000 de accesări ale articolului despre intenţia cuiva de a face o fabrică de maşini, care seamănă cu ARO sau nu seamănă cu ARO, de aici comentariile. Şi oraşele se golesc, tinerii nu au unde lucra.

În acest timp însă, când noi ne tânguim că nu avem bani să facem o maşină necesară fermierului mijlociu din România, care ar avea nevoie de o maşină solidă cu care să care mâncare pentru animale, porcii la obor sau chiar lemne din pădure, la 1.000 de kilometri mai la Vest ungurii deschid fabrica Mercedes care dă de lucru pentru 11.000 de oameni, direct şi indirect, la furnizori.

Fabrica pe care România a pierdut-o din cauza nevolniciei lui Miron Mitrea, Radu Berceanu, Ludovic Orban şi cine s-a mai perindat pe la Ministerul Transporturilor de a cheltui cu folos cele 20 de miliarde de euro pe care le-a avut la dispoziţie acest minister din 2000 încoace pentru a face o şosea pe patru benzi care să lege Constanţa de Nădlac.

Nici nu mai producem noi, dar nici nu cheltuim banii cu folos pe care îi împrumutăm din străinătate şi pentru care plătim dobânzi grele ca să facem şosele şi condiţii să vină alţii să ne dea de muncă aici.