Adrian Silvan Ionescu (II): „Dacă autorul se ia în serios, poate face lecţii de înaltă cultură din cel mai neînsemnat material pe care-l dă la lumină”/ de Stelian Ţurlea

- În ultimii anii au fost o seamă de evenimente - gale, concerte, baluri, alte festivităţi, despre care am dat seamă şi noi, Ziarul de duminică - în care apăreai în straie ale altor vremuri. Cum a început acestă aventură admirabilă?

- De când eram copil îmi făcea plăcere să îmbrac vesta de frac, să îmi înod papillonul şi să-mi pun pe cap ţilindrul bunicului meu matern, avocat la Craiova, un elegant al timpului său. Se pare că de atunci am început să iubesc vremurile trecute. Acolo, la bunici, aveam patefon cu discuri de ebonită, cu înregistrări celebre, Patti, Carusso, Leonard, Gershwin. Mai erau şi albume cu fotografii vechi, lipite pe carton, reprezentând domni şi doamne luxoase, pozând cu prestanţă. Când am mai crescut, în 1978, am propus directorului Muzeului Municipal unde lucram atunci, să organizez o expoziţie cu piese vestimentare în care acea instituţie, găzduită în Palatul Şuţu, era foarte bogată. Atunci mi-am descoperit pasiunea pentru haine, în special vechi, şi pentru şicul şi stilul altor timpuri. În 1980 an înscenat o paradă de modă veche, în care mi-am invitat colegii să îmbrace valoroasele piese de costum din patrimoniul muzeului. Succesul ce l-a avut acea manifestare a determinat conducerea să mă mai însărcineze de câteva ori cu asemenea spectacole, mult gustate de public. Apoi am început să caut asemenea haine demodate pentru propria-mi folosinţă. Aşa mi-am constituit garderoba de ţinute istorice pe care le arborez cu diverse ocazii, la baluri, la ceremonii oficiale, la vernisajele unor expoziţii cu opere de artişti din secolul al XIX-lea. Consider că acelea sunt adevăratele mele haine şi că sunt travestit exact atunci când apar îmbrăcat ca oricine altcineva...

- De multe ori scrii şi vorbeşti cu forme şi cuvinte vechi care sună extraordinar urechilor, dar sunt ieşite de mult din uz. E limpede o pasiune. Ţi-ar fi plăcut să fi trăit în acea epocă, acum peste un veac şi jumătate, ai mărturisit-o de multe ori. Cu ce anume crezi că te-ai fi ocupat?

- Da, am asimilat limbajul arhaic al conţopiştilor de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice ori de la cel de Război, ca şi stilul gazetarilor de la "Timpul", "Românul", "Răsboiul" şi de la alte periodice dintre 1850-1900. Pot chiar să scriu, fără greşeală, folosind "u" mut şi alte semne ieşite azi din uz.

Dacă mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci? Dar chiar trăiesc "atunci"! Nu prea pot şti cu ce m-aş fi ocupat. Dat fiind că mă joc - încă! - de-a soldaţii, poate aş fi fost militar deşi, propensiunea pentru arte, pentru muzică, pentru literatură şi plastică, sigur m-ar fi plasat într-unul dintre domeniile acestea ale creativităţii în care aş fi fost, poate, un pionier, la fel ca Aman. Ori poate aş fi fost chiar un emul al acestuia. Multe dintre subiectele pe care le-am abordat în studiile mele, pe lângă faptul că mă atrăgeau ca un magnet şi simţeam că m-aş sufoca dacă nu le finalizez, îmi păreau familiare, de parcă le-aş fi cunoscut cândva. Probabil că am o aplecare specială de a mă confunda cu motivul de studiu, de a intra în epoca şi în personajul căruia vreau să-i scriu biografia.

- Care îţi este hobby-ul de căpătâi?

- Meseria mea, care este un adevărat lux: acela de a face numai ceea ce îţi place! Este un privilegiu, nu-i aşa? Pentru unii, serviciul, activitatea zilnică, este un chin. Pentru mine, o plăcere. Nu am spus niciodată şi nu pot spune: "Uuuuuufff! Bine că s-a terminat săptămâna şi mă pot ocupa de ceea ce îmi place..." Eu chiar şi în week end scriu, studiez, lucrez. Sărbătorile sunt o binevenită ocazie de a mai adăuga câteva pagini la o lucrare sau de a mă adânci în propria bibliotecă ori în colecţia fotografică, ignorate peste săptămână, când studiez la Biblioteca Academiei Române, la Cabinetul de Stampe sau la Arhive.

Dar, pentru a-mi desăvârşi documentarea, de multe ori trebuie să voiajez. Aşa că, spre a nu părea un frustrat în ochii cititorilor (şi un workaholic, de tip japonez) pentru că nu am un hobby, ca orice persoană, pot spune că acesta este călătoria, mai întâi "în spaţiu", adică pe tărâmuri îndepărtate de casă, apoi "în timp", în epoci apuse. Chiar şi când merg, ca simplu turist, în străinătate, evit excursiile organizate pentru a putea hălădui în voie prin locuri necălcate de mulţi dintre aceia care pornesc să vadă lumea şi se lasă pe mâna agenţilor de turism. Evit traseele consacrate iar atunci când sunt, totuşi, într-un grup, mă răzleţesc şi îmi caut locurile visate, despre care am citit şi mi-am dorit să le văd, de obicei obiective istorice, fortificaţii, catedrale, câmpuri de luptă, case memoriale ale unor mari creatori în zona culturii sau a artei războiului. Aşa am ajuns la Austerlitz, la Waterloo, la Passchendaele, la Fort Niagara, la Antietam şi Gettysburg. Am evitat să merg la San Francisco sau la Los Angeles, dar am văzut Oceanul Pacific la Fort Disappointment, în statul Washington, urmând calea transcontinentală a lui Lewis şi Clark exact la 200 de ani după ei, în 2006.

Împreună cu un prieten cu care împărtăşesc, de peste 30 de ani, aceleaşi pasiuni pentru istoria militară, am înfiinţat, în 2004, o organizaţie care întreprinde reconstituiri istorice. Se numeşte Asociaţia "6 Dorobanţi". Am preluat acest nume de la o unitate din armata română cu lungă tradiţie, din 1872 până în 1948, care şi-a avut garnizoana în Bucureşti şi a ajuns chiar regiment de gardă sub numele de "Mihai Viteazul". Ne-am confecţionat uniforme potrivite tuturor momentelor istorice importante ale istoriei noastre: Războiul de Independenţă, Războiul cel Mare şi Al Doilea Război Mondial. De câţiva ani ne-am mai diversificat interesul şi ne-am îndreptat spre perioada napoleoniană şi spre aceea a Războiului de Secesiune - în conflictele acelor epoci au luptat şi români, aşa că prezenţa noastră la Austerlitz, la Iena ori la Gettysburg nu este nepotrivită. Aşa că aceasta este metoda de a călători în timp şi de a trăi experienţa de campanie a înaintaşilor: să dormi pe paie, sub un cort zgâlţâit de vânt şi pătruns de ploaie, să te trezeşti dimineaţa într-o temperatură glacială şi să nu ai un ceai cald cu care să te întremezi iar uniforma să-ţi fie încă udă, să mărşăluieşti cu un echipament şi armament greu în spinare, fie sub soarele torid, fie murat de torente şi înfundându-te în glod până la glezne, să alergi strigând "ura" deşi eşti sugrumat de osteneală, să mănânci doar hrană rece. Aceasta este viaţa "ostaşului de duminică"! Mulţi pot considera o adevărată nebunie să te supui, de bună voie, la aceste mortificări. Dar numai aceia care au încercat toate aceste greutăţi pot savura satisfacţiile de după campanie, cântecele şi pălăvrăgeala din jurul focului de tabără, frăţietatea creată între camarazi ce nici măcar nu se înţeleg între ei din cauza handicapului lingvistic dar care se simt puternic legaţi unii de alţii prin aceeaşi pasiune: trăirea istoriei aşa cum a fost.

- Iarăşi, eşti unul dintre puţinii oameni pe care îi cunosc care nu stă o clipă locului şi vrea să facă mereu altceva decât ceilalţi. Nu îţi place standardizarea . Se poate lupta împotriva ei? Cum?

- Aşa cum fac eu: refugiindu-te în trecut, în vis! Acolo eşti apărat împotriva intruziunilor realităţii crude, neiertătoare, dacă nu i te alături şi nu te înregimentezi aspiraţiilor şi realizărilor ei mărunte, mai ales de ordin economic (automobile de lux, vile la munte şi la mare, poate un yacht, femei ravissante, mereu schimbate...). Nu citesc presa de scandal şi nici pe cea politică, o răsfoiesc pe aceea culturală (mai ales aceea în care semnez eu!), nu mă uit la televizor - pentru că nici nu am (am avut unul, dar era "jucăria" Mamei şi, de când a "plecat" ea l-am desfiinţat) -, nu ascult ştirile la radio, îmi ţin aparatul potrivit doar pe posturile culturale sau muzicale. Ascult multă muzică, în special clasică şi jazz, dar nu refuz nici nişte mişcătoare cimpoaie scoţiene... Încerc să mă feresc de tot ce mi-ar disturba traiul echilibrat cu urâciunea luptei pentru existenţă şi vană mărire. Mă îmbrac demodat. După standardele actuale stilul meu s-ar putea numi "vintage". Un amic sculptor, ce a stat o bună bucată din viaţă la Chicago, mi-a identificat această atitudine faţă de existenţă cu o nouă mişcare, foarte en vogue prin Occident, "steam-punk". În 2008, când l-am vizitat ultima oară acolo - pentru că, între timp, s-a repatriat - mi-a luat un interviu pe această temă a vieţii mele dusă paralel cu realitatea şi l-a publicat într-u periodic on line, "Egophobia". Mi-a relatat mai tarziu că ar fi avut mult succes şi a suscitat comentarii - unele fiindu-mi adresate personal şi la care se aşteptau răspunsuri -, dar eu nu le-am văzut acolo pentru că... nu am răbdare să citesc pe ecran: dacă nu simt pagina tipărită sub degete, dacă nu pot frunzări jurnalul ori cartea şi nu văd, dintr-o ochire, oglinda paginii, mă pierd, mă simt neliniştit, nesigur, anxietat, şi obosesc foarte repede... De aceea, imprim imediat când este ceva ce mă interesează într-o publicaţie on line. Chiar articolele pe care mi le publicaţi în "Ziarul de Duminică" mi le imprim, pentru că altfel nu aş avea nici o evidenţă a ceea ce am dat la lumină, recenzii, cronici plastice ori aventuri militare în "armata de duminică".

Îmi vine în minte refrenul unui vechi cantec din adolescenţa/tinereţea noastră "Papa was a rolling stone/ Wherever he laid his hat was his home. Aceasta nu neapărat pentru că umblu cu pălărie, ca orice domn de pe vremuri, ci pentru că îmi port sub pălărie întreaga avere - adică în cap, în creier, unde s-au acumulat enorm de multe amintiri, ale mele şi ale altora, înmagazinate în anii de lectură pasionată şi de cercetare a arhivelor pentru a reface traseul vieţii unor iluştri înaintaşi cu care, în unele momente, chiar mă identific: Aman, Szathmari, Zolnay, ofiţeri de la 1800 la 1877 şi 1916, boieri veliţi de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX...

- Citeam cu ani în urmă că "Silvan lucrează şi scrie mult, dar nu are Internet acasă pentru că trăieşte în secolul XIX". Ce s-a schimbat între timp, cum şi de ce? Iată: realizăm acest interviu prin internet.

- Nu s-a schimbat nimic, absolut NIMIC! Continui să refuz a-mi instala internet acasă ... pentru a nu deveni robul său! Am la birou, şi-mi ajunge. Este exact acelaşi lucru ca şi cu televizorul: mă tem de el, de influenţa lui nefastă, de dependenţă (addiction, parcă se spune în engleză, cuvânt folosit din ce în ce mai mult la noi, care ne americanizăm pe zi ce trece, şi la bune şi la rele, dar mai ales în limbaj... Aici, nu mă pot abţine să nu fac o paranteză şi să-mi exprim indignarea când aud persoane de la care ai avea anumite pretenţii culturale şi de stil care spun că "au simţit o provocare de a face cutare şi cutare lucru...". Aceasta din traducerea şi adoptarea, fără noimă, a termenului challenge! Oricât ar părea de deplasat, aşa îmi stă pe limbă să-i provoc eu pe toţi aceşti "provocaţi" la un duel cu spada, cu sabia sau cu pistolul, aşa cum se proceda în frumoasele vremuri din secolul al XIX-lea, când onoarea să apăra, bărbăteşte, cu arma în mână. Atunci aş dori să-i aud pe toţi cei care abuzează de acest barbarism, dacă le va mai arde să se simtă "provocaţi"!!!) Iertare pentru lunga digresiune. Interviu pe internet? Nicidecum! L-am imprimat şi am scris de mână răspunsurile. Abia după aceea le-am dactilografiat în computer. Dacă redacţiile nu ar fi început, după anul 2000, să fie atât de reticente în a mai primi materiale dactilografiate ori scrise chiar de mână, cred că nici acuma nu aş fi avut computer! Dar, riscam să nu îmi mai fie publicate articolele, iar publicistica este foarte importantă pentru mine. Fie că este vorba de o cronică plastică, de o recenzie, de nişte impresii de călătorie sau de împărtăşirea experienţelor de "reînscenator" al unor războaie trecute (observaţi că nu folosesc termenul deja instituit pe întreg mapamondul de re-enactor, tocmai pentru a nu fi acuzat de aceia "provocaţi", că folosesc barbarisme...), sunt convins că prin aceasta contribui la informarea şi culturalizarea marelui public. Dacă autorul se ia în serios, poate face lecţii de înaltă cultură din cel mai neînsemnat material pe care-l dă la lumină în pagini de ziar sau de revistă. Iar eu mă iau tot timpul în serios, chiar şi atunci când mă joc!