Personalităţi feminine din România (I)/ de George Marcu, Rodica Ilinca

GEORGESCU-COSMOVICI Adriana (n. 23 iul. 1920, Bucureşti - d. 29 oct. 2005, Londra). Deţinut politic, memorialistă. A urmat cursurile Colegiului "I.H. Rădulescu" din Bucureşti (1939) şi pe cele ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti (1944). Secretar particular al primului ministru, gen. Nicolae Rădescu (3 dec. 1944-5 mart. 1945), a fost arestată în iul. 1945, sub acuzaţia că ar fi membră a unei organizaţii teroriste (grupul Tinerilor Liberali). Conform afirmaţiilor Monicăi Lovinescu, G.-C. a fost torturată şi "violată de gardieni în serie şi închisă cu prostituate". Denis Deletant o citează, subliniind atrocităţile la care a fost supusă: "au bătut-o în mod repetat cu un săculeţ de piele umplut cu nisip, au izbit-o cu capul de perete şi au lovit-o peste faţă şi bărbie până când i-au rămas doar şase dinţi pe maxilarul inferior". A fost condamnată la 4 ani închisoare corecţională "pentru faptul de uneltiri contra ordinei sociale", dar graţiată de regele Mihai în apr. 1947. A părăsit, clandestin, România la 2 aug. 1948, stabilindu-se în Franţa. Aici a lucrat la redacţia ziarului "Uniunea Română" (1949-51) şi s-a implicat în procesele politice anticomuniste de la Paris (1952) şi Berna (1955). După căsătoria cu ofiţerul Frank Lorimer Westwater a primit cetăţenia britanică (1961). A fost corespondent acreditat al Naţiunilor Unite la Radio Paris, secţia română (1951-52), corespondent la Radio Europa Liberă (1952-57, 1965-67), corespondent la Radio BBC, secţia română. În 1951 a publicat "Au commencement était la fin", în traducerea Monicăi Lovinescu (trad. rom. "La început era sfârşitul"), "o densă istorie trăită a perioadei de la 23 aug. 1944 până în 1948, când opoziţia e complet lichidată şi întrega putere încape în mâinile comuniştilor. (…) Dar ceea ce accentuează ea în chip deosebit este tactica diversionistă a comuniştilor, servilismul faţă de Moscova, utilizarea calomniilor celor mai josnice şi nu în cele din urmă, a torturii şi a crimei" (Al. Săndulescu). Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc a organizat, post mortem, în 2006, o dezbatere comemorativă dedicată ei.

GOLESCU Maria (n. 1897, Bucureşti - d. 1987, Eastbourne, Marea Britanie). Feministă, deţinut politic. Descendentă a unei familii româneşti de renume, fiica Zoei Golescu, a urmat clasele primare şi liceale cu profesori particulari, iar pe cele universitare la Universitatea din Bucureşti, cu istorici de prestigiu ca Vasile Pârvan şi Dimitrie Onciul. Prietenă cu membrii familiei regale, devine o fină observatoare a vieţii politice din România interbelică, având un talent deosebit în schiţarea unor portrete ale oamenilor politici, descrierea unor întruniri politice sau culturale, conferinţe, printre care şi întrunirea feministă de la Fundaţia Carol din 1920, una dintre primele de acest fel din România. Arestată în 1949, este judecată împreună cu un lot de 27 personalităţi, printre care Nicolae Mavrocordat, Radu Cioculescu, Ştefan Neniţescu, Magdalena Cancicov şi N. Iuca, şi condamnată la 14 ani de închisoare. Este închisă împreună cu Maria Antonescu, Arlette Coposu, Liuba ­Chişinevschi, Constanţa ­Crăciun, Tinca Stoica, Elisabeta ­Rizea, Niculina Mihalache, soţia liderului ţărănist Ion Mihalache, soţii de miniştri, avocate, doctoriţe şi călugăriţe. Eliberată în 1961, părăseşte ţara cu ajutor britanic, împreună cu mama ei, Zoe Golescu, după ce, conform relatărilor gen. Pacepa, au fost plătiţi 4.200 dolari statului român. A trăit până la sfârşitul vieţii la Eastbourne, în Marea Britanie.

HUDIŢĂ-BERINDEI Ioana şRuxandra Genovevaţ (n. 31 oct. 1922, Paris, Franţa - d. 9 sept. 2008, Bucureşti). Deţinut politic. Fiica istoricului şi omului politic ţărănist Ioan Hudiţă (1896-1982) şi a Emiliei (născută Popa), licenţiată magna cum laude în Istorie la Universitatea din Bucureşti, a avut un destin care "a cunoscut culmi şi abisuri ca o poveste" (Lavinia Betea). Născută la Paris, unde studiau părinţii ei, H.-B. s-a căsătorit în 16 febr. 1945 cu istoricul (actualul academician) Dan Berindei, urmaşul unei familii boiereşti cu rădăcini liberale, nunta lor fiind considerată ultimul eveniment monden al protipendadei bucureştene. Aici se întâlnesc fruntaşii celor mai importante partide: "În 18 februarie, duminica, la Domniţa Bălaşa: acolo a fost ultima clipă în care toate partidele s-au întîlnit în biserică. Adică era Lupu, erau socialiştii, era Victor Papacostea. Era Titel Petrescu. Constantinescu-Iaşi, comuniştii. Era Iuliu Maniu, care a venit tîrziu şi s-a aşezat pe trena mea…", îşi aminteşte H.-B., iar naşul mare, istoricul şi politicianul Gheorghe Brătianu, îi spune socrului mic (care era ministru al Agriculturii): "în momentul acesta, cu fiica dumitale, se uneşte Partidul Liberal cu Partidul Ţărănesc". După întemniţarea tatălui ei (1947), în aug. 1950 H.-B., însărcinată şi cu un copil de doi ani, este arestată împreună cu alţi 22 de membri ai familiilor Hudiţă şi Berindei, printre care şi mama sa. Motivul arestării anunţat de anchetatori era faptul că dusese un bileţel la un cunoscut al tatălui său. Este întemniţată mai întâi la Ministerul de Interne, apoi la Jilava, Văcăreşti (unde, pe 12 apr. 1951, a născut-o pe fiica sa, Ruxandra) şi Mislea. "Jilava, Văcăreşti, Mislea şi iar Văcăreşti - mamă şi copil în închisoare, în alte celule şi închisori fiind toţi bunicii fetiţei, unchi, veri şi mătuşi…" (Lavinia Betea). A născut într-un loc amenajat în paraclisul fostei Mănăstiri Văcăreşti: "Eram cu multe deţinute şi bolnave. Care, trebuie să spun, au fost foarte drăguţe cu mine. Trebuie să spun asta. Dacă Ruxandra plângea, nu se supărau. Ele săreau s-o legene, s-o plimbe… Cum plângea, săreau: «Lasă-mă pe mine să văd ce are»" (H.-B.). Este eliberată la 18 febr. 1953, dar mai primeşte doi ani de domiciliu forţat. Cu acest stigmat de deţinut politic, H.-B. are mari probleme în găsirea unui loc de muncă. Este trimisă la "munca de jos", muncitoare la Cooperativa "Arta Lemnului" din Bucureşti, apoi obţine un post de secretară la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti, unde a rămas 16 ani până la pensionare. "Povestea Ioanei B. despre experienţa sa amară de mamă în închisoare e totodată coşmar şi odă închinată milei şi solidarităţii dintre nefericiţii obligaţi la condiţii-limită, fără vină", este amplu relatată în lucrarea Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Lavinia Betea (2006). "Când am insomnii, fug cu gândul în trecut, la minunata copilărie, fie la Zorleni fie la Bogdăneşti, şi într-un târziu adorm cu lacrimile în urechi." A fost înmormântată la 11 sept. 2008 la Cimitirul Bellu.

PĂTRĂŞCANU Elena (n. 12 apr. 1914, Cernăuţi, Bucovina - d. 5 mai 2000, Bucureşti). Scenografă, deţinut politic. Pe numele adevărat Hertha Schwamen, a studiat scenografia la Viena, devenind arhitect-scenograf. S-a căsătorit cu liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu în 1939. Activistă la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a organizaţiei PCR, filiala Bucureşti, membră a Consiliului consultativ de pe lângă Ministerul Propagandei, lider al grupării artistice din Uniunea Patrioţilor, P. este arestată la 28 apr. 1948 şi acuzată de "complicitate la distrugerea P.C.R şi a ţării", după arestarea soţului ei. Presiunea fizică şi psihică exercitată asupra ei în timpul anchetei s-a soldat cu mărturisirea faptului că soţul ei nu credea în vinovăţia grupului sovietic format din Grigori Zinoviev, Lev Borisovici Kamenev şi Nikolai Ivanovici Buharin, condamnaţi de liderul sovietic I.V. Stalin, ceea ce în subsidiar însemna că soţia a ajutat la demascarea "trădătorului". După executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost condamnată, în apr. 1954, la 14 ani de muncă silnică, 5 ani de degradare civică şi confiscarea bunurilor, iar prin decretul de graţiere din 26 mart. 1956 este eliberată şi înştiinţată despre moartea soţului său în închisoare. Reevaluarea procesului Pătrăşcanu în 1968 i-a asigurat reabilitarea. Este una dintre fondatoarele primului teatru de marionete, Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, de care s-a îngrijit până la arestarea sa. S-a recăsătorit cu Yannis Veakis, regizor de teatru (comunist grec refugiat în România). Ascensiunea şi decăderea politică a P. au fost strict legate de parcursul sinuos al carierei lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

PILLAT-BRATEŞ Maria (n. 25 iul. 1892, Bucureşti - d. 5 iun. 1975, Bucureşti). Artist plastic, deţinut politic. Fiica fruntaşului liberal Ion Procopie-Dumitrescu, deputat şi primar al Bucureştiului (1877-78, 1901), şi a Ecaterinei (născută Niculici). După studii primare şi secundare în particular, ia lecţii de desen şi pictură cu artiştii Costin Petrescu şi Jean Al. Steriadi. Se căsătoreşte cu poetul Ion Pillat (1891-1945) în 1915. Debutează în 1914, la Salonul Tinerimii Artistice, folosind pseudonimul I. Brateş (numele unui afluent al Prutului), lucrările ei fiind premiate. Expune în ţară alături de mari artişti, printre care Nicolae Grigorescu,Theodor Pallady, Corneliu Baba, Gh. Pătraşcu ş.a., dar şi la Paris, Londra şi Chicago, lucrările ei fiind apreciate de critici ca O.W. Cizek, G. Oprescu şi Petru Comarnescu. A creat portrete (Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Maria Filotti, Cella Delavrancea etc.), acuarelă şi grafică de carte. În 1946 a editat un volum omagial despre Ion Pillat. În 1949 a fost arestată şi închisă la Botoşani, apoi primeşte cinci ani de domiciliu forţat la Miercurea Ciuc (1949-54), fiind exclusă din rândul artiştilor, nemaiputând organiza nicio expoziţie în timpul vieţii. Revenirea în peisajul artei româneşti are loc postum, în 2003, în expoziţia "Doamnele artelor frumoase româneşti afirmate interbelic", precum şi în retrospectivele din 2006 şi 2007. În 2006, sub îngrijirea nepoatei sale, Monica ­Pillat, apare albumul Pictură şi reverie, cuprinzând peste 140 de planşe ale artistei. Vorbind despre creaţia ei, G. Oprescu afirma: "Trebuie să observ de la început că ceva din parfumul subtil al unui Pallady mi se pare plutind în câteva opere… Cele mai multe au însă o vigoare, un relief, o exactitate admirabile".

Din volumul Enciclopedia personalităţilor feminine din România, în pregătire la Editura Meronia