Artele plastice şi generaţia „între ape”/ de Daniel Nicolescu

Autor: Daniel Nicolescu 13.04.2012

Arta, revistă de arte vizuale, nr 4-5, 2012

Sfidând cu graţie şi în straie de lux marasmul general prin care trece presa noastră, revista Arta îşi duce mai departe proiectul îndrăzneţ de panoramare a artelor plastice româneşti, printr-un număr dublu, de dimensiunile şi impactul vizual al unui album (224 pag.).

Lansat la sfârşitul lunii martie, odată cu decernarea Diplomelor de excelenţa ale Uniunii Artiştilor Plastici, la Sala Dalles din Bucureşti, acest număr 4-5 propune o focalizare cel puţin interesantă: prezentarea generaţiei 80 într-un dosar complex, cu portrete individuale dar şi cu inteligente exerciţii de sinteză. Alegerea temei - devenită de multă vreme o necesitate - este explicată succint de redactorul-şef al publicaţiei, Magda Cârneci (aflată în poziţia optezicistă literară, dar fiind avocatul pledant al plasticienilor): "Deşi a ajuns la vârsta consacrării, generaţia 80 din artele plastice nu se bucură de aceeaşi recunoaştere (şi cunoaştere) publică precum cea din literatură, care a generat conceptul (disputat) de optezecism literar. Deşi a produs şi a vehiculat la rândul ei concepte precum «neo-expresionism» şi «intermedialism», pe lângă faimosul şi controversatul «postmodernism», generaţia 80 din artele vizuale nu dă încă impresia unui «front» la fel de coerent şi de compact precum sora ei literară. În bulversarea post-comunistă din anii '90 şi în boom-ul economico-cultural din anii 2000, optzeciştii vizuali s-au plasat cumva «între ape», între generaţia matură, care a continuat să exercite controlul asupra multor pârghii de putere instituţională, şi între generaţia mai tânără şi foarte tânără, privilegiată de noile fundaţii, centre, galerii şi curatori apăruţi între timp (...). Spre deosebire de confraţii lor literari, care au avut parte de o exegeză suficient de abundentă şi de un fel de «clasicizare» în aceşti ultimi 20 de ani, dată fiind predominanţa literarului în câmpul cultural românesc, practicienii optzecişti ai artelor vizuale au trebuit să se descurce în condiţii mai dificile şi să inventeze traiectorii profesionale incomode şi atipice, oscilând între lucrul în ţară şi cel peste graniţe şi între ocupaţii colaterale dintre cele mai neaşteptate."

Această încercare recuperatorie, concepută ca o abordare compactă a fenomenului, are însă şi nişte lacune asumate (graţios, cum spuneam), fie sub semnul unor promisiuni (prezentarea absenţilor în numere viitoare ale revistei, căreia, fie şi numai din acest motiv, îi dorim viaţă lungă) fie sub semnul unor prezentări deja onorate, în cele trei numere deja apărute. Portretele optzeciştilor, concepute fie prin portrete de autor, fie prin interviuri sunt completate printr-o temeinică excursie preliminară prin atmosfera anilor 80 (de pildă excelentul "Viaţa de artist în socialism", semnat de Dan Mihălţianu), cu jaloane "înţepând" judicios regiunile artistice reprezentative ale hărţii (Bucureşti, Craiova, Oradea, Târgu Mureş, Sibiu...) sau tendinţele (curentele) cu profil limpede desenat (de la noul figurativism la postmodernism).

Rubricile "excentrice" ale revistei, de la "Expoziţii", la "Cronica de carte" şi "Info", acoperă, ca şi în numerele precedente, prezentul fierbinte al plasticii româneşti într-o manieră selectivă dar grăitoare, cu ţinte bine chitite. Din ce în ce mai mult, revista devine un indispensabil instrument de lectură a fenomenului plasticii româneşti actuale, o oglindă arareori aburită de partizanate, cu o ramă grafică şi tipografică mereu elegantă.