Nicolae Ionescu, fotograful Bucureştilor. Completări la biografie. GALERIE FOTO

Autor: Emanuel Badescu 04.05.2012

Cu o zi înainte de invazia minerilor, chiar în ziua fatidică "13 iunie" 1990, Piaţa Universităţii, care, cum bine ştim, fusese declarată spaţiu eliberat de comunism, a căzut iarăşi în mâinile bolşevicilor. Atunci, în 13 iunie, nemaiavând ce căuta în Piaţa Universităţii, devenită o veritabilă Piaţă Roşie, singurul loc de refugiu ce mi-a răsărit în minte a fost locuinţa, cea de după naţionalizare, a lui Nicolae Ionescu. Era un apartament de bloc situat la periferia oraşului, în vecinătatea Fabricii de sticlă şi a Combinatului Policolor, departe de lumea dezlănţuită. Mai fusesem de câteva ori în el pentru a prelua de la venerabila doamnă Constanţa Ionescu ofertele pentru Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei. În plus, fiind o ţărănistă convinsă, simpatizantă a lui Corneliu Coposu, urmărea cu un optimism pe alocuri exagerat începuturile firave ale revenirii la democraţie a vieţii româneşti. Deşi nu participase niciodată la adunările populare din Piaţa Universităţii, se considera solidară cu "golanii" de acolo. În situaţia dată aveam chiar obligaţia morală să o informez de cele ce se întâmplau în Centru. Cum o discuţie aduce pe alta, desele referiri la soţul ei, în sensul "ce lume a fotografiat el", "ce oameni a cunoscut el", "ce vremuri a trăit el", au fost determinante în a cuteza să-i cer o autobiografie de-a lui ori note, acte şi comentarii din arhiva lui. Nu mai păstra decât fragmentele rămase în urma deselor percheziţii din anii regimului Chişinevski 1948-1955 şi amintirile personale pe care nimeni şi nimic nu i le puteau interzice. Câteva ore, cinci sau şase, am copiat cu sârg într-un caiet cu foi îngălbenite pus la dispoziţie de amfitrioană fragmente din două autobiografii scrise prin anii 50, cum rezulta din formulările tipice epocii de sovietizare a ţării. Scuzele doamnei Ionescu erau superflue: nu l-am suspectat o clipă pe soţul ei de simpatii comuniste. Asta era epoca! Tot dânsa a suplinit cu observaţii şi amintiri paginile absente, vorbea însă repede, rareori cu duioşie, astfel încât a trebuit să sintetizez cele auzite. Cu siguranţă am scăpat din vedere informaţii preţioase. Mai mult, revăzând de curând notele acelea scrise precipitat într-un moment de răscruce a istoriei naţionale precum ziua de 13 iunie 1990, am descoperit câteva citate neutilizate în prefaţa albumului "Nicolae Ionescu. Bucureştii de altădată". Nu-mi amintesc motivul, probabil că m-a obligat limita de pagini scrise impusă de editură. Cum de la apariţia albumului fotograful şi-a câştigat o meritată celebritate, numărul cărţilor despre Bucureşti ilustrate cu fotografiile sale şi al celor interesaţi de opera sa crescând an cu an, consider obligatorie revelarea respectivelor citate marelui public.

Fragmentul 1: "M-am născut în ziua de 1 noiembrie 1903 la Maternitatea Spitalului Filantropia ca fiu natural al Rozaliei Ionescu. Mama avea 31 ani pe atunci şi se născuse în Bucovina, fiică a unor ţărani săraci, cu copii mulţi şi care, neavând pământ, îşi trimiteau odraslele să muncească la alţii. Astfel, la 18 ani mama se afla în Bucureşti şi trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Nicolae Ionescu, muncitor la Uzina de Gaz. Din economiile făcute din munca amândurora şi-au cumpărat terenul pe care se află actuala noastră locuinţă. După 7 ani soţul mamei a murit, iar 3 ani l-a cunoscut pe tata, cu care neînţelegându-se, nu s-a mai căsătorit legal şi a desfăcut definitiv legătura încă de pe când eram mic".

Fragmentul 2: "În 1918 a revenit la tipografie un zeţar al cărui nume nu mi-l amintesc exact. Noi îi ziceam nea Costică. Acesta era un vechi sindicalist. Datorită lui am făcut cunoştinţă cu sindicatul şi mişcarea muncitorească din acea vreme. Tot pe vremea aceea l-am cunoscut pe Dimitrie Demetrian, unul dintre cei mai de frunte zeţari. Acesta mă lua acasă duminicile şi, cu o bunăvoinţă de părinte, îmi punea la dispoziţie colecţii de ani întregi din reviste de specialitate germane, franceze şi mai ale elveţiene. Acestea au constituit baza pe care am adunat apoi toate celelalte cunoştinţe tehnice ale mele. În 1919, când nu împlinisem 16 ani, am ieşit lucrător".

Fragmentul 3: "Începând milităria, toate aceste preocupări au încetat. Devenisem şeful Serviciului Fotografic al Armatei şi, din mai 1925 până în toamnă, am lucrat numai fotografii militare cu un aparat personal, primul aparat de mare clasă pe care izbutisem să mi-l cumpăr. La înapoierea în Bucureşti am început să fac acasă încercări pentru a obţine fotografii în culori pe cale mecanică. Încercările au dat oarecari rezultate, dar reveneau mult prea scump."

Fragmentul 4: "Progresele mari realizate în fotografie m-au determinat să mă ocup şi de cinematograf."

Fragmentul 5: "În timpul acesta l-am cunoscut pe Ion Leoveanu, care îmi aduce numeroase cărţi progresiste de citit, cărora de multe ori le făceam un rezumat pentru că Leoveanu nu avea timp să le citească. Cu el şi cu Valentin Georgescu formam partida roşilor de la Imprimeria Naţională pe vremea când se începuse mişcarea legionară. Până în anul 1937 nu a existat vară în care să nu fi mers pe teren şi să fi fotografiat pentru muzeul de fotografii".

Fragmentul 6:"În nădejdea unei ameliorări a situaţiei materiale, situaţia mea materială fiind atât de grea încât locuiam o odăiţă de paiantă făcută de mama, în primăvara lui 1937 mă angajez la Societatea Adevărul în calitate d e administrator tehnic. Angajarea mea la Adevărul era numai temporală, mi-am propus cel mult doi ani şi am consimţit la prelungire numai după repetatele stăruinţe ale doctorului Blumenfeld şi ale lui Otto Marcovici. În noul meu serviciu am avut de la început mari dificultăţi din cauza intrigilor şi diverselor interese care se ciocneau în această întreprindere".

Fragmentul 7:"În vara 1938 din economiile salariului am pornit la construirea casei în care locuim astăzi pe terenul mamei şi de pe urma căreia rămăsesem cu o datorie destul serioasă"

Fragmentul 8:"Au venit apoi zile foarte grele. Se făceau tot felul de presiuni pentru a se înscrie personalul de la Adevărul la legionari, iar întreprinderea era o forfotă de legionari. În ce mă priveşte, am luat parte la două şedinţe care au avut loc la zincografie şi găsind că sunt destul de lămurit am refuzat să iau parte la altele".

Fragmentul 9:"În ziua rebeliunii clădirea era plină de legionari înarmaţi veniţi din afară. Aranjasem cu oamenii mei că, în caz că va fi atacată clădirea, să vie toţi la montaj, unde era acum şi biroul meu şi care era mai ferit."

Fragmentul 10:"Datorită fotografiei încep să mă descurc. După 23 August văzând că cu greu s-ar putea să-mi recapăt drepturile, m-am hotărât să-mi iau independenţa şi cu banii câştigaţi pe ilustrate am început să editez cărţi pentru copii. În 1945, când fostul meu coleg tov. Mura Eugen a fost numit director general al Daciei Traiane, am înţeles că nu mai poate fi vorba de o revenire a drepturilor mele. Atunci m-am hotărât să fac rost de bani şi să mă ocup exclusiv de muzeu".

Fragmentul 11:"Cât de mult am ascuns reţete o pot mărturisi toţi elevii Şcolii tehnice de arte grafice din strada Anton Pann, cărora le-am fost profesor în anii 1948 şi 1949 şi cărora, după primele iniţieri, îi puneam să-şi noteze principalele formule de tiefdruck. Ba mai mult, pentru că nu se dădeau materiale, am cumpărat cu banii proprii material fotografic pentru ca elevii să poată face lucrări, iar în ceea ce priveşte cealaltă acuzaţie, ce mare mâncător de evrei, cum se face că pe vremea când eram mare antisemit - după domnul Michel Schwartz, - i-am dat tovarăşului Mura, adică unui evreu, propria-mi legitimaţie de la Biroul Populaţiei pentru că semănam şi s-a servit de ea timp de două săptămâni chiar în mijlocul legionarilor? Cum se face că toată viaţa mea am avut nenumăraţi prieteni evrei, de care eram legat foarte sincer, iar în timpul prigoanei legionare, într-o scrisoare, Bebe Landman, care m-a cunoscut atunci - spune azi dumnealui: în calitate de antisemit -, îmi vorbeşte cu toată dragostea, încredinţându-mi în grija mea pe mama lui?"

Nu ştiu cât de întâmplător fragmentele autobiografice ale ilustrului fotograf Nicolae Ionescu se încheie cu acuzaţia de antisemit, o armă redutabilă atunci când se dorea îndepărtarea şi chiar suprimarea cuiva în epoca Chişinevski. Marele artist a fost salvat de închisoare tot de evrei, mai precis de oameni de religie mozaică, oameni adevăraţi, care, însă, nu l-au putut scuti de percheziţii aproape zilnice, de persecuţii şi de şicane ce urmăreau prăbuşirea lui morală. În acele timpuri era infinit mai sănătos să fii minoritar decât român.