Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XIX). Băcani, Blănari, Covaci şi altele. GALERIE FOTO

Nu ştiu dacă există în alt oraş din România, dar şi din alte ţări o concentrare de străzi care să poarte numele unor vechi meşteşuguri şi meserii ca în Bucureşti, mai ales în Centrul istoric. Se poate alcătui, pe baza lor, o adevărată "hartă" a acestor îndeletniciri, interesantă nu numai din punctul de vedere al istoriei economice a oraşului, dar şi în ceea ce priveşte stilul de viaţă pe care acestea l-au generat, al impactului lor cultural şi chiar literar.

O stradă de "burtă verde"

Iată, de exemplu, strada Băcani prezentă pe Lista Monumentelor istorice mai ales cu imobile ce au adăpostit vechi prăvălii, ce este drept cele mai multe într-o destul de avansată stare de degradare. Într-o excelentă lucrare, Străzi vechi din Bucureştiul de astăzi de Alexandru Ofrim, sunt oferite detalii interesante, unele surprinzătoare, despre această meserie. Ştiaţi, de exemplu, de unde provine expresia "burtă verde" ? Se pare că ea este legată de şorţurile verzi pe care le purtau băcanii, aşa cum de altfel aflăm şi din povestirea Cel din urmă armaş de Ion Slavici. În ceea ce priveşte termenul de băcan el provine din limba turcă: "negustor de legume proaspete şi uscate". Dar lista produselor alimentare pe care le puneau în vânzare băcanii este mult mai mare aşa cum aflăm din presa de la mijlocul secolului XIX: "ceai diferite calităţi, rom Jamaica şi englezesc, salam de Verona Sibiu, caş de Emantal şi de Parmasan, sardele la cutie din Franţa, macaroane din Italia", dar şi produse de cosmetică: "pastă pentru curăţat dinţii", "pomadă vegetală pentru creşterea părului". Nu se poate spune că bucureştenii nu ştiau să trăiască, deşi probabil asemenea produse oarecum de lux cum erau cele vândute în prăvăliile de pe această stradă şi desigur din alte locuri ale oraşului, nu erau accesibile tuturor bucureştenilor. Dacă la 1899 majoritatea băcanilor erau de origine albaneză, treptat românii s-au impus în acest negoţ, apărând în Bucureşti prăvălii de băcănie şi "delicatese" ce şi-au câştigat un adevărat prestigiu, cum a fost firma "Pop şi Bunescu".

De la han la…consignaţii

Numeroase sunt şi obiectivele de pe Strada Blănari din Lista Monumentelor istorice (vreo 10), majoritatea construite la sfârşitul secolului XIX, dar şi în prima sa jumătate, cum este imobilul de la nr. 14 care adăposteşte Clubul Arhitecţilor. De pe această stradă se poate pătrunde în Pasajul Hanul cu tei, apărut pe la 1833, care adăpostea şi numeroase prăvălii, în acest spaţiu făcându-şi loc şi bănci. Din fericire pasajul s-a bucurat de atenţia edililor şi arhitecţilor, el fiind restaurat potrivit planurilor profesorului Joja. În tot cazul, acest loc a intrat şi în istoria literaturii prin romanul lui I. Peltz Foc în Hanul cu tei, apărut în 1957.

Este drept că această stradă nu mai adăposteşte magazine de meseriaşi din branşa care i-a dat numele (din câte ştim, mai există unul singur), dar, în general, ea pare să se fi adaptat destul de bine exigenţelor comerţului actual, unele clădiri fiind restaurate în bune condiţii.

A rămas doar numele

…din strada Şelari, căci de multă vreme nu se mai produc piese de harnaşament. De fapt, ea a fost, la un moment dat, una din cele mai importante străzi ale Bucureştilor, făcând legătura intre centrul oraşului si vechea cale a Rahovei. De la un moment dat, aici au fost deschise o serie de restaurante şi localuri "de distracţie" între care şi…un bordel, de care se leagă şi "idila" dintre cântăreţul Cristian Vasile şi celebra Zaraza.

Această stradă este unul din locurile de acces către Curtea Sticlarilor, unde, la un moment dat, erau făurite şi vândute produse din această branşă, dar, mai nou, este tot un spaţiu de agrement.

Unde s-a aflat "puşcăria"

Între străzile din Centrul istoric, a căror amintire este, în general, veselă, există una care, în ciuda numelui său, strada Şepcari, care ne-ar indica faptul că aici îşi aveau prăvăliile cei ce produceau asemenea acoperăminte de cap, trezeşte amintiri din cele mai tragice. Aici se afla, în perioada Evului Mediu, dar şi mai târziu, "Puşcăria", un turn folosit ca arsenal al Curţii Domneşti aflată în apropiere. Tot aici se afla şi locul de detenţie în care erau închişi tâlharii, dar şi boierii care supăraseră într-un fel domnia. Aşadar, aceasta este originea sinistră a termenului de "puşcărie", deci de închisoare. Unii dintre deţinuţii din această puşcărie erau condamnaţi la moarte, trupurile lor fiind expuse după execuţie în ţepe, timp de trei zile, cum se arată în amintirile de la 1829 ale unui consul englez. Pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1840, iar originea acestui loc de "tristă amintire" s-a pierdut. Poate când veţi trece pe această modestă stradă să va amintiţi că ea a fost, o vreme, unul din locurile cele mai "grozave" ale Bucureştilor…

…şi unde s-au inventat "micii" !?

O altă stradă din care a rămas doare numele este strada Covaci, de fapt "fierari", ea devenind ulterior renumită pentru localurile sale. Încă de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, între această stradă şi Şepcari, se afla o gradina frumoasă, amenajata de peisagişti italieni, cu un chioşc unde domnitorul mânca si se odihnea in timpul verii.
Renumele acestei străzi, încă de la sfârşitul secolului XIX, s-a tras de la faptul că aici se afla restaurantul lui Iordache Ionescu, supranumit «La o idee», datorita faptului că ziaristul, pamfletarul şi umoristul Nicolae T. Orăşanu (1833-1890) i-a compus lista de bucate intr-un mod original, despre care işi aduce aminte Constantin Bacalbaşa, de la care aflăm şi cum au fost produşi prima oară, se pare din întâmplare, "mititeii". De fapt, un asemenea produs exista deja în bucătăria balcanică.

Dar dincolo de asemenea "dispute", mai interesant este faptul că pe această stradă s-a aflat unul din marile magazine de "Consignaţie" unde, ca şi pe alte artere din Centrul istoric, puteai găsi orice, tradiţie care s-a păstrat.