I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii (I)

Un veac de posteritate

"Astăzi, când imperialismul americano-englez se dedă la cele mai monstruoase aţâţări şi pregătiri în vederea unui război mondial, astăzi când acelaşi imperialism nu se sfieşte să comită cele mai monstruoase crime în Coreea, în Malaya, în Vietnam, azi când capitalismul îşi simte pământul fugindu-i de sub picioare, iar contradicţiile sale lăuntrice se ascut la maximum, masca sub care îşi ascundea chipul i se clatină tot mai tare şi tot mai clar ne apare faţa lui cea adevărata şi hâdă. Cum ar mai zâmbi Caragiale - cu zâmbetul lui caustic şi pătrunzător - dacă
i-ar fi dat să audă emisiunile posturilor de radio din occident! (…) Legăturile de filiaţie directă dintre eroii satirizaţi de Caragiale şi liota putredă întreţinută din fondurile de spionaj americane sunt evidente. Rică Venturiano, de pildă (…), deplânge azi de la Vocea Americii biata ţărişoară…" (Maria Banuş)

"Prin opera sa, marele Caragiale înarmează poporul român în lupta sa împotriva imperialiştilor americani şi englezi, provocatori de războaie, şi pentru stabilirea în lume a păcii trainice (…) Oamenii muncii - muncitori, ţărani, intelectuali, tineretul uzinelor şi ogoarelor noastre - învaţă de la Caragiale să urască cu dezgust şi revoltă trecutul plin de mârşăvie şi sânge." (N. Popescu-Doreanu)

"Pentru ca opera lui Caragiale să devină un bun al poporului, a fost nevoie de acea «răsturnare socialistă» de care vorbea Lenin, răsturnare care să facă posibilă desfăşurarea revoluţiei culturale în ţara noastră." (Traian Şelmaru)

"Scrisoarea pierdută este o palmă usturătoare aplicată pe obrajii acelor «români mai mult sau mai puţin oneşti» care au jefuit ca-n codru de-a lungul deceniilor ţara şi poporul, cu concursul binevoitor al imperialismului occidental." (Ion Vitner)

"Atitudinea critică a lui Caragiale faţă de societatea burghezo-moşierească oglindeşte nemulţumirea maselor de milioane de desmoşteniţi, protestul lor plin de mânie, încercările lor de a găsi un remediu situaţiei mizerabile şi fără de speranţă în care fuseseră aduse. (…) Fără îndoială, Caragiale a avut limite. Adesea, el a bâjbâit. Câteodată, fără de voie, a căzut prizonier al concepţiilor claselor dominante. Alteori s-a exprimat confuz şi a azvârlit ici, colo aluzii de un sens dubios. (…) În lagărul imperialist, specia Caţavencilor, ce-i drept a unei posterităţi sinistre şi abjecte pe lângă care eroii lui Caragiale erau îngeri nevinovaţi, trăieşte, se îngraşă din sudoarea noroadelor năpăstuite şi trăncăneşte în discursuri tot atât de neroade şi demagogice. Faţă de aceste fiare cu chip de om, cu mult mai rele decât strămoşii lor din vremea cârdăşiei burghezo-moşiereşti, dar înzestrate cu acelaşi mecanism sufletesc, opera lui Caragiale ne învaţă ura şi dispreţul." (Paul Cornea)

Acesta era tonul exegezei oficiale, în 1952, la centenarul naşterii lui Caragiale.

Şi încă, atenţie, nu am citat din contribuţiile lui Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Nicolae Moraru, Simion Alterescu, Mihail Petroveanu. Asta, ca să nu mai spun cu ce jenă citeşti acum paginile semnate acolo de Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, T. Vianu.

1952: O sută de ani de la naşterea autorului Scrisorii pierdute. Ca şi la centenarul eminescian, cu doi ani mai devreme, strivitorul aparat propagandistic al comunismului dâmboviţean avea să falsifice ameţitor esenţa operei în sensul dorit de "gulagul" cultural. Ca şi Eminescu (fostul "protolegionar" recitit jdanovist), vajnic "proletar" vânător de "împăraţi", romantic fiu revoluţionar al poporului oprimat de "viperele lubrice" ale occidentalismului, adică de "vermina burghezo-moşierimii aliate cu imperialismul de pe Wall Street" - Caragiale (ce-i drept, sincer prieten cu C.D. Gherea şi socialismul ieşean, amic ocazional cu periculosul anarhist românofob Cristian Racovski etc.) se vedea tratat ca precursor al troţkismului, marele biciuitor al - deopotrivă - monarhismului, guvernelor liberale şi conservatoare, prieten al ţăranilor şi socialist sadea, de vreme ce satiriza capitalismul şi era prieten cu Tony Bacalbaşa.

Ca şi Eminescu, de-a lungul vremii Caragiale a folosit tuturor. Conservatori fiind amândoi, chit că unul absolutist, iar celălalt relativist, dinspre dreapta au fost utilizaţi ca mănuşi de box împotriva "roşilor" liberali, în vreme ce stânga le-a instrumentat caracterul popular al operei şi aplecarea naturală către umanitatea oprimată. Asociaţi cu junimiştii şi socialiştii, cu liberalii, conservatorii, radicalii şi takiştii, dar şi cu atmosfera Peleşului din constelaţia Carmen Sylva-Mite Kremnitz, predispuşi populist, unul, la mahalaua Ţicăului lui Ion Creangă, celălalt la mitocănimea lui Titircă, Chiriac, Ţircădău&Co din Dealu Spirii, coloraţi politic, după împrejurări, de ardeleni, bucovineni, basarabeni şi aromâni, de bună seamă că ofereau (şi, culmea: încă oferă) toate mizele şi pistele pentru o cât mai eficientă propagandă electorală, indiferent de arondarea politică.

2012. O sută de ani de la moarte. Unde (mai) este Caragiale ? Şi ce s-a schimbat în atitudinea noastră faţă de el?

Marele, definitivul câştig în timp a fost însăşi acceptarea, integrarea, digerarea lui - dacă mi se acceptă termenul - în "organismul" etnocultural, la capitolul "marilor clasici". Resimţit din capul locului ca un virus periculos, ca un intrus alterant, ca un "măscărici" vulgar şi zeflemitor a tot ce va să zică "ideal naţional", o "caricatură a românismului", "batjocură istorică" ş.a.m.d., apoi ca "ultimul ocupant fanariot" al Ţărilor Române, Caragiale a fost sistematic refuzat în siajul onorurilor academice de vigilenţii, necruţătorii anticorpi ai sănătăţii valahe.

E de ajuns să ne gândim la complicitatea Hasdeu-Mitiţă Sturdza de la premiile Academiei, 1891, pentru teatru, dar şi la a doua respingere academică, a Momentelor, din 1902, la fluierarea (deliberată şi orchestrată) a multor reprezentaţii, la acuzele de plagiat şi suita proceselor dezonorante, inclusiv campaniile de presă inerente unor astfel de evenimente. Dar în special la inadecvarea faţă de natura caragialiană (paralel, atenţie, cu totala priză la eminescianitatea culturii române!) a celor două mari vârfuri critice E. Lovinescu şi G. Călinescu, plus poziţia mefientă, când nu direct ostilă, a generaţiei '27, cu precădere a lui C. Noica, dusă până târziu, în anii '70-'80. Explicabilă, desigur, măcar până la un punct, din unghiul strict al filozofului "rostirii româneşti", dar nu mai puţin amendabilă ca principiu cultural. E limpede că spiritul caragialian a avut a se bate din greu cu armiile de anticorpi ale instinctului nostru de conservare.

Cum suntem azi, la centenarul morţii, faţă de centenarul naşterii?

O mişcare de pendul, de la o extremă la alta, s-a petrecut. Sigur, după patruzeci de ani de faliment "ştiinţific", s-a ales praful de sângeroasa iluzie a comunismului. Nici Eminescu, nici Caragiale nu mai sunt "biciuitori ai liberalismului şi capitalismului", dar au rămas binomul esenţial pentru "fiinţa românească", "faţa şi reversul", "chipul diurn" şi "chipul nocturn" al(e) acesteia. Una peste alta, vechea dihotomie (iniţial: junimista dihonie) nu-şi dezminte resorturile, mizele şi energia. Românii rămân pe mai departe, când ridicol, când înduioşător şi, aş zice, suicidar împărţiţi între cei doi. Tragicul şi comicul. Romanticul visător şi clasicul zeflemitor. Naţionalistul şi "Grecul" plezirist. Mesianicul şi nastratinescul. Sau, în limbajul comun, seriosul şi neseriosul. Oricât ar pleda înţelepciunea literaţilor pentru sinteza contrariilor, afirmând că "fiinţa românească este caragialo-eminesciană", scorul rămâne unul devastator în favoarea lui Eminescu.

Teatral şi cinematografic, într-o jumătate de secol pendulul şi-a făcut integral balansul de la edenic la infernal. Adică de la perfecta clasicitate "de manual" a viziunii Jean Georgescu - Sică Alexandrescu, la sulfuroasa postmodernitate din De ce trag clopotele, Mitică?, filmul cu sinuoasă istorie, fetişizat şi contestat cu egală determinare ("greţoasă imbecilitate" decreta Alexandru George!), al lui Lucian Pintilie. Fiecare viziune cu pandantul său exegetic: Mihail Ralea şi N. Steinhardt în primul caz (idilismul), Mircea Iorgulescu (bolgia valahă) în al doilea.

De-o parte, cuminţenia burgheză a unei lumi definitiv înrămate în siajul vodevilismului francez, cu ştaif, canoane şi reguli stricte inclusiv în materie de adulter, unde totul e permis, dar numai în spatele cortinei, dincolo de lornion, îndărătul paravanului, graţie prostiei comice şi autoamăgirii cu parapon.

De cealaltă parte, ţipătul expresionist al unei lumi de iarmaroc moral şi carnaval demenţial. O cocină isterică, unde atrocitatea deriziunii, violenţa maniacală, mâzga umană şi mocirla mahalagismului, amestecul alienant de vitalitate morbidă, logoree torenţială şi agresivitate devoratoare configurează o umanitate în irepresibilă derivă.

Acuma, numai în primă instanţă şochează (şi doar în aparenţă prinde rău) extremismul în posteritatea unei opere clasice. În fapt, marile provocări estetice schimbă apa din acvariul sociologiei receptării, determină schimbări de paradigmă, fecundează spiritul polemic şi fertilizează exegeza. Ce-i drept, în plan scenic, violenta ciocnire dintre cele două viziuni n-a prea fost de natură să stimuleze fantezia regizorală. Chiar când am avut de-a face cu montările unor personalităţi precum Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Mihai Măniuţiu, Alexandru Dabija, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Tompa Gabor, Dominic Dembinski, Mircea Cornişteanu, lumea comediei caragialiene a rămas cuminte între maluri. De bună seamă că între Iancu Brezeanu, idealul Cetăţeanului turmentat pentru Caragiale, şi Costache Antoniu legătura va fi fost una de continuitate, în vreme ce compararea lor cu hipernăstruşnicia sa Dorina Chiriac din montarea lui Alexandru Dabija de la Teatrul de Comedie, 2011, demonstrează fără drept de apel că s-au petrecut niscai mutaţii apte să redimensioneze orizontul de aşteptare. Dar, una peste alta, spectatorul român nu a trăit, slavă Domnului, nimic din ce le-a fost dat englezilor să suporte de pe urma otrăvirii sistematice, cu frenetic sadism etic şi estetic, a pieselor lui Shakespeare !

La urma urmei, un conservator paseist ca mine nu are nicidecum a se plânge că teatrul lui Caragiale n-a fost raliat modei regizoral-iconoclaste care-i vrea pe Othello alb, pe Hamlet homosexual sau incestuos ş.a.m.d. Încă nu i-am văzut pe Farfuridi amantul lui Brânzovenescu, pe Titircă posedându-l pe Spiridon, pe Leonida ciupind-o de fese pe Safta, ori pe Didina în relaţii lesbiene cu Miţa… Deşi, puşchea pe limbă, încă nu-i timpul pierdut…

Din volumul în pregătire la Editura Humanitas