Din cele 52.347 de motive care au făcut să merite investiţia de 200 de milioane de euro în Arena Naţională lipseşte unul. Care?

Ca orice cotidian economic, şi Ziarul Financiar a încercat cu o zi înainte de marea finală Europa League să facă un calcul la rece. Ce înseamnă în bani toată această agitaţie? Câţi mici se cumpără? Câte beri se beau? În ce hoteluri stau suporterii? Câte avioane aterizează? A meritat până la urmă tot acel efort financiar de 200 de milioane de euro pentru a ridica o mândreţe de stadion? Trecând de matematica pură, de termene de amortizare, de milioanele de euro în plus sau în minus, aseară au fost 52.347 de motive care au certificat cu bucurie nebună sau cu lacrimi greu de alinat că 200 de milioane de euro nu înseamnă mai nimic.

Am pornit spre stadion pe la 8 fără un sfert, punctul de întâlnire fiind staţia de metrou Piaţa Muncii. La ieşire, am nimerit într-o mare de suporteri ai Bilbao, pentru că cei ai Madridului aveau o altă rută. În calea lor, totul se transformase într-o afacere. O spălătorie montase frigidere şi o măsuţă pe care vindea băuturi, sucuri, seminţe şi alte alimente care stau bine în desaga oricărui suporter. Crenvuşti cu 12 lei se dădeau pe bandă rulantă, terasele din jurul stadionului gemeau de lume. Cu toate acestea, nu puţini erau spaniolii care pe treptele autocarelor care i-au adus la stadion incinseseră un real picnic energizant înainte de marea confruntare. Printre tricouri şi alte veşminte, se instalaseră comod în bagajele ibericilor pachete de chorizo sigilate sau alte mici gustări.

S-a intrat destul de repede pe aleea stadionului şi acolo imaginea de ansamblu avea două culori: roşu şi alb. Se pozau, zâmbeau, cumpărau tricouri oficiale, aveau toată încrederea că echipa pentru care veniseră în Bucureşti la câştiga în sfârşit

"Este foarte frumos. Frumos, frumos", îmi spune un suporter al Bilbao în timpul unui scurt dialog la o coadă generoasă în incinta stadionului pentru popcorn, suc, bere fără alcool sau crenvurşti, dar cu trei lei mai scumpi faţă de cei vânduţi în afara Arenei Naţionale.

Am avut locuri chiar în spatele porţii care în prima repriză a aparţinut Bilbao. Lângă noi era gălăgioasa galerie a echipei. Iniţial mi s-a părut că fanii Madridului sunt complet dominaţi şi chiar mă bucuram gândindu-mă la faptul că am nimerit acolo unde distracţia va fi mai mare. În câteva minute însă, madrilenii s-au organizat rapid, au scos un steag imens pe care scria "Orgullosos", adică mândri, şi aproape toţi suporterii au ridicat deasupra capetelor cartonaşe roşii sau albe. Poate nu nimerisem chiar unde era distracţia cea mai mare.

Apoi a început coregrafia. Ştiu că acum este foarte demodat să încerci timide sentimente de mândrie naţională şi este normal să fie aşa pentru că momentele în care această trăire se activează sunt prea puţine. Ultima dată când mi s-a întâmplat acest lucru a fost la meciul lui Lucian Bute, aproape cu un an în urmă. De atunci am schimbat două guverne şi nu am mai încercat niciun sentiment de mândrie, am hibernat emoţional pe această temă. Dar aseară au fost din nou acele câteva minute în care nu ştiam ce să fac. Să mă uit cu ochii dilataţi, să filmez că să mai văd şi acasă de câteva ori, să-i analizez pe cei din jur, să privesc ecranele. Era prea mult deodată pentru oricine care se confruntă zilnic cu gropi, gunoaie, câini, minciuni. Era totuşi real, impecabil. Nu ştiu să va zic câte gimnaste erau, câţi oameni au făcut tot acel spectacol, dar a fost fără cusur. Chiar dacă trebuia să plec acasă după, simţeam că am văzut un show pe cinste. Aproape că nu-mi mai trebuia meci. Şi totuşi...Meciul a început.

Am zis din start că eu ţin cu Bilbao, dar din păcate norocul a ţinut cu altcineva, şi după 30 de minute Falcao, atacantul minune al Madridului, deja dăduse două goluri superbe. Fiind în spatele porţii le-am văzut cât se poate de bine şi am asistat cât se poate de aproape la toată furia galeriei Bilbao.

După fiecare gol, comentatorul spaniol, care înclin să cred că asistase la ceva coride în viaţa lui, începea : Fa, Fa, Fa, Falcaooooooo !!!!! Ma aşteptam să zică şi un Ole, dar oricum nu cred că s-ar mai fi auzit de bucuria care explodase în piepturile madrilenilor.

Între timp, între un Falcao şi o galerie cu mii de suporteri trişti, ca un clinchet de clopeţei a început să se audă un cântecel : La puşcărie, Mitică la puşcărie, la puşcăriiiiieeeee, Mitică la puşcărie. Superb ! De partea cealaltă a stadionului am înţeles că se strigau îndemnuri pentru trimiterea lui Mitică la brutărie. Spectacolul a continuat. Printre zecile de gărzi ale BGS-ul s-au strecut doi suporteri care au intrat pe teren. Iniţial am crezut că sunt fani ai Bilbao sau Madrid. Nicidecum. Cei doi temerari cereau un singur lucru: Justice for Craiova. Perfect! În rest nu prea mai pot să reproduc, dar s-a strigat şi de Steaua, şi de Dinamo, şi aşa s-a terminat prima repriză.

A doua a fost şi mai grea pentru tinerii de la Bilbao care au mai primit un gol de la Di, Di, Di, Diego!!!! Ole!!! Nu le-a ieşit nimic în ciuda eforturilor disperate. Deşi supăraţi, suporterii le-au fost alături. Astfel, cu un 3-0 după puţin peste 90 de minute, finala Europa League s-a terminat, cu un învingător anticipat. Tot stadionul s-a ridicat şi a aplaudat efortul Bilbao şi victoria Madridului. Jucători profesionişti stăteau seceraţi în iarbă pentru că irosiseră o şansă care vine o dată la decenii. Ceilalţi nu mai ştiau ce să facă de bucurie. Încet, încet fanii Bilbao au plecat spre autocarele lor, Centrul Vechi, cafenele de pe Decebal sau oriunde îşi puteau îneca amarul. Suporterii Madridului au rămas aproape de echipa lor minute bune. La ieşire am mai aruncat o privire în jur. Vedeam bătrâne de vârsta bunicii mele cu fulare şi pictate pe faţă, copii de grădiniţă, tineri, părinţi. Tot soiul de lume colorată venise aici şi începea să-şi revină din tristeţe că doar aşa este în fotbal.

Spuneam la început că pentru toate emoţiile care au inundat seară Bucureştiul, dar mai ales pentru cei 52.347 de oameni care au venit să vadă live finala Europa League cele 200 de milioane de euro investite în Arena Naţională au meritat. Dar cu toate acestea, a lipsit ceva. Revin la Bute şi spun cu mâna pe inimă că deşi a fost un spectacol mult mai mic, bucuria mea a fost mult mai mare. Emoţiile au fost enorme pentru că era al nostru. Pentru că era campionul nostru. Aseară a fost Bucureştiul nostru, stadionul nostru, dar echipele lor, bucuria şi tristeţea lor. Noi am fost spectatorii, rezervele, ei au fost în teren cu sufletul. Azi Bucureştiul a revenit la normal, ei încă se mai bucură sau sunt trişti. De aceea din cele 52.347 de motive care aseară au arătat că a meritat investiţia, unul a lipsit. O echipă mare a noastră. O echipă cât Arena Naţională care să ne bucure sau să ne facă să plângem, pe care să o urmăm oriunde şi care să joace finale acasă. Avem nevoie de 52.348 de motive pentru a spune fără urmă de îndoială că Arena Naţională a meritat.