Jurnal în bocanci (I). Bătălia pentru NATO. Începuturi/ de Călin Hentea

Bătălia mea pentru NATO a început după octombrie 1995 atunci când, căpitan fiind, am scăpat din Direcţia de cultură a armatei - unul din ultimele bastioane ale comunismului naţionalist din Ministerul Apărării Naţionale - şi am fost mutat la Pro Patria, redacţia militară de televiziune, ce realiza emisiunea cu acelaşi nume, difuzată vinerea, de la 6 la 7 seara, pe TVR1.

Concret, nu ştiam eu prea multe despre NATO, dar ştiam bine franceză, o rupeam în engleză şi eram pasionat de istorie şi sculptură. Tocmai fusesem eliberat dintr-o structură de aşa-zisă cultură şi tradiţii în armată, care-i adăpostea încă pe ultimii activişti de partid ai lui Ilie Ceauşescu din fostul Consiliu Politic Superior ar Armatei, care erau atât de încuiaţi încât nu puteau să facă altceva decât nimic şi nici măcar să fie daţi afară. Tot ce puteam eu face era să citesc zilnic "Cotidianul" lui Raţiu în timp ce ei studiau "România Mare" şi "Tricolorul", iar la pauza de masă să las, neglijent, pe birou "Convorbiri cu Regele Mihai", cartea lui Mircea Ciobanu, cu coperta în sus.

"Pro Patria" nu era nici pe departe un spaţiu de lucru occidental, dar redactorul şef, colonelul Valeriu Pricină, dădea suficientă libertate de exprimare redactorilor după propria lor conştiinţă, desigur în limitele rigorilor, mentalităţii şi regulamentelor (apolitice) militare. Uite-aşa, colegul (pe atunci căpitan) Laurenţiu Sfinteş a băgat în consemnările sale internaţionale o secvenţă cu o defilare de trupe ruseşti având bocancii rupţi, ceea ce a provocat protestele ataşatului militar al Federaţiei Ruse, iar noi, ceilalţi redactori, dădeam documentare - evident laudative şi predominant pro-occidentale - despre armele trupelor străine şi mai ales nu ratam mediatizarea vizitei niciunui demnitar militar din ţările NATO care ajungea prin Bucureşti. În plus, chiar dacă nu era nici pe departe adevărat, făceam reportaje de instrucţie din care reieşea că oştenii noştri şi ai lor bravi ofiţeri şi generali se apropiau neîncetat şi în pas alergător de mult invocatele standarde NATO. Despre care însă puţini, foarte puţini, ştiau ce înseamnă şi ce cuprind. Şi mai puţini erau acei ofiţeri şi ziarişti militari care fuseseră printr-o bază sau comandament NATO, care ştiau fluent limba engleză, care stăpâneau cât de cât terminologia (argoul) specific militarilor aliaţi şi mai ales procedurile lor de acţiune. Dacă asistentul vreunui şef mare din NATO, ministru al apărării sau vreun general binevoia să răspundă rezervat, dar încurajator la câteva timid-politicoase întrebări, interviul era promovat imediat ca un mare succes, iar cele câteva aprecieri laudative la adresa armatei române şi eforturilor ei de apropiere de standardele NATO deveneau titlu de primă pagină.

Ministrul Gheorghe Tinca la o aplicaţie în 1996

Nouă, ziariştilor, ne plăcea cel mai mult de Gheorghe Tinca, fost diplomat devenit în martie 1994 primul ministru civil al apărării din perioada postbelică, pentru că, spre deosebire de toţi ceilalţi generali şi politicieni, nu folosea limba de lemn, era simpatic şi fără ifose ministeriale cu toţi cei care-l abordau şi ştia să rezolve firesc situaţiile delicate. Astfel, prin toamna lui 1996, Direcţia de Relaţii Publice organizase un turneu cu ziarişti civili acreditaţi la M.Ap.N prin mai multe unităţi militare dintre care ultima era la Miercurea Ciuc, unde urmau să poată sta de vorbă şi cu ministrul Tinca. Chiar în ziua plecării în acea unitate se întâmplase un accident de instrucţie cu o grenadă, în urma căruia un sergent murise şi altul fusese rănit. La fel ca şi frecventa prăbuşire a Mig-urilor 21, acesta era un eveniment deosebit, exploatabil mediatic, evident în defavoarea imaginii armatei, care voia să dea doar lucruri "de bine". Accidentul a fost ţinut secret până seara, la un foc de tabără, o pălincă şi o slănină, când Tinca a venit în mijlocul ziariştilor, îmbrăcat în blugi şi adidaşi, cu o şapcă pe cap, şi le-a spus calm, aprinzându-şi un Kent, ceva de genul: "Asta este... trebuie să vă spun... în armată se mai întâmplă şi d'astea…, azi dimineaţă în unitatea asta a murit un militar şi altul a fost rănit. La instrucţie a scăpat din greşeală grenada din mână. Dumnezeu să-l ierte. Asta a fost." Ediţiile ziarelor se închiseseră (pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, eventual pagere), senzaţionalul se diminuase considerabil, iar exclusivitatea ştirii fusese anulată, dat fiind că toată lumea o aflase deja.

Demonizată obsesiv pe timpul lui Ceauşescu, NATO devenise însă pentru români izbăvirea la care regimul Iliescu le dădea voie să viseze încă de prin 1994 - 1996, dar numai pentru un viitor îndepartat. Între timp noi, militarii români, ne puteam juca cu soldaţii din ţările membre NATO în cadrul Parteneriatului pentru Pace (semnat rapid pe 26 ianuarie 1994, ca un surogat la statutul de membru) în exerciţii comune, iar ziariştii militari şi i civili puteau filma şi fotografia în voie (nici gând de secrete sau restricţii) steaguri multicolore, uniforme, ecusoane, berete, defilări, forfotă şi ofiţeri străini lucrând la calculatoare prin bazele şi terenurile de instrucţie de lângă Sibiu, Constanţa sau Bucureşti, spre bucuria entuziastă a telespectatorului român ce spera ca ţara lui să se îndrepte în sfârşit spre El Dorado-ul occidental, la adăpost de crivăţul ce bătea de la răsărit.

CĂLIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) şi doctor (Magna cum Laude) în ştiinţe militare, a fost ofiţer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă şi apoi ca ofiţer specialist în operaţii psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo şi Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic şi istorie militară în România şi Statele Unite. Din 2008 este colaborator al "Ziarului de Duminică" şi al revistelor "Historia" şi "Istorie şi civilizaţie".