De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor (II)/ de Ian Morris

Geografia este cea care explică de ce Vestul deţine supremaţia

Continuăm publicarea unor fragmente din cartea istoricului Ian Morris (foto 2), în curs de apariţie la Editura Polirom. Ian Morris vede evoluţia umanităţii într-o manieră cvasideterministă, în care geografia condiţionează dezvoltarea socială, iar aceasta din urmă schimbă înţelesurile geografiei. Ciclurile identificate în istorie îl conduc la concluzia că Estul trebuie să răstoarne supremaţia Vestului în următorul secol. Totodată lumea globalizată şi evoluţia tehnologică vor face însă ca acest pattern fundamental în istoria umanităţii, conform căruia Estul şi Vestul se succedă ca modele civilizaţionale, să devină caduc, iar geografia să îşi piardă pentru prima dată relevanţa în înţelegerea istoriei.

Ian Morris este profesor de istorie la Stanford University.

*

* *

"Arta biografiei este diferită de geografie", remarca umoristul Edmund Bentley în 1905. "Biografia se ocupă de bărbaţii din clasele superioare, iar geografia de hărţi." Mulţi ani la rând, cei aparţinând claselor sociale superioare s-au aflat în centrul poveştilor relatate de istorici, într-o asemenea măsură, încât istoria abia se putea distinge de biografie. Acest lucru s-a schimbat în secolul XX, când istoricii au inclus femeile, bărbaţii din clasele inferioare şi copiii în rândul celor demni de interes, dar, în această carte, vreau să merg chiar mai departe. Voi arăta că, odată ce recunoaştem că oamenii (organizaţi în grupuri mari şi luaţi în considerare indiferent de statutul lor social) sunt, în bună măsură, asemănători, tot ce mai rămâne sunt hărţile.

Mulţi istorici reacţionează în faţa unei asemenea afirmaţii ca un taur care vede culoarea roşie. Mi s-a spus că a respinge ideea conform căreia câţiva oameni importanţi au determinat un curs diferit al istoriei în Orient sau în Occident este un lucru, dar este cu totul altceva să susţii că valorile, cultura şi convingerile au fost lipsite de importanţă şi să cauţi motivul pentru care Vestul deţine supremaţia doar în forţele materiale brute. Totuşi, în linii mari, îmi propun să realizez tocmai acest lucru.

Voi încerca să demonstrez că Estul şi Vestul, în ultimii 15.000 de ani, au parcurs aceleaşi etape ale dezvoltării sociale, în aceeaşi ordine, fiindcă au fost populate de aceleaşi tipuri de fiinţe umane, care generează aceleaşi forme ale istoriei. Voi încerca, de asemenea, să arăt că lucrurile nu au avut loc în aceeaşi perioadă şi în acelaşi ritm. Concluzia la care voi ajunge este că biologia şi sociologia explică asemănările globale, în timp ce geografia explică diferenţele regionale. În acest sens, geografia este cea care explică de ce Vestul deţine supremaţia.

O asemenea exprimare directă sună la fel de intransigent ca o teorie a predestinării pe termen lung şi, într-adevăr, au existat istorici care s-au raportat la geografie în acest fel. Ideea este cel puţin la fel de veche ca Herodot, grecul din secolul al V-lea î.Hr., considerat părintele istoriei. "Ţările blânde nasc oameni blânzi", insista el şi, asemenea mai multor determinişti ce au urmat, Herodot conchidea că geografia i-a predestinat patria la măreţie. Poate cel mai remarcabil exponent al acestei ţări este Ellsworth Huntington, un geograf de la Yale University, care, în primul deceniu al secolului XX, a sistematizat un volum imens de date statistice pentru a demonstra că oraşul său, New Haven din Connecticut, avea o climă aproape ideală pentru a-i stimula pe oameni întru măreţie. (Numai Anglia era mai bună.) În schimb, conchidea el, clima Californiei - unde trăiesc eu -, care, "stimulând prea uniform", producea doar o incidenţă mare a afecţiunilor psihiatrice. "Californienii", îşi asigura Huntington cititorii, "ar putea fi asemănaţi cu nişte cai solicitaţi atât de mult, încât unii dintre ei ostenesc peste măsură".

Asemenea lucruri sunt uşor de luat în răspăr, dar când spun că geografia explică de ce Vestul deţine supremaţia mă gândesc la ceva total diferit. Diferenţele geografice au, într-adevăr, efecte pe termen lung, dar acestea nu echivalează cu o predestinare, iar ceea ce constituie un avantaj geografic într-o etapă a dezvoltării sociale poate deveni irelevant sau chiar un dezavantaj categoric într-o altă etapă. Am putea spune că, în timp ce geografia facilitează dezvoltarea socială, dezvoltarea socială determină semnificaţia geografiei. Este o stradă cu circulaţie în ambele sensuri.

Pentru a explica lucrurile ceva mai bine - şi a oferi câteva repere pentru restul paginilor din această carte - aş vrea să privesc în urmă cu 20.000 de ani, spre punctul cel mai rece al ultimei Ere Glaciare. Pe atunci, geografia avea o mare importanţă: gheţari cu o grosime de kilometri întregi acopereau o bună parte a emisferei nordice, iar acestea erau mărginite de tundre cu greu locuibile. Grupuri mici de fiinţe umane reuşeau să supravieţuiască din cules şi vânat doar în zonele mai apropiate de ecuator. Deosebirea dintre sud (unde oamenii puteau trăi) şi nord (unde nu puteau trăi) era extremă, dar, în cadrul zonei sudice, distincţia dintre Est şi Vest era relativ minoră.

Sfârşitul Erei Glaciare a schimbat semnificaţia geografiei. Fireşte, polii au rămas reci, iar ecuatorul cald, dar, în şase locuri situate între aceste extreme - pe care le voi numi în capitolul 2 nucleele originare - clima mai caldă, precum şi geografia locală, au înlesnit evoluţia plantelor şi/sau a animalelor pe care oamenii le-au putut domestici (cu alte cuvinte, au reuşit să le modifice genetic pentru a fi mai folositoare şi, în cele din urmă, aceste organisme modificate genetic au ajuns să poată supravieţui doar în simbioză cu oamenii). Plantele cultivate şi animalele domesticite însemnau mai multă hrană, ceea ce însemna mai mulţi oameni, ceea ce însemna mai multe inovaţii. Dar domesticirea şi cultivarea însemnau totodată şi o presiune crescută exercitată asupra resurselor care generaseră procesul. Paradoxul dezvoltării se declanşase.

Toate aceste regiuni-nucleu fuseseră, în Era Glaciară, destul de tipice pentru regiunile relativ calde şi locuibile, dar, de acum, deveneau tot mai deosebite, atît faţă de restul lumii, cît şi unele faţă de celelalte. Geografia le privilegiase pe toate, dar, pe unele le privilegiase mai mult decât pe altele. Un centru, aşa-numitele Coaste Muntoase din vestul Eurasiei, avea o densitate unică de plante cultivabile şi de animale ce puteau fi domesticite şi, cum grupurile de oameni sunt în mare măsură asemănătoare, cultivarea şi domesticirea au început chiar în acest loc, unde resursele erau mai bogate şi activităţile respective mai uşor de realizat. Acestea se petreceau în jurul anului 9500 î.Hr.

Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Polirom. Traducere de Irina Vainovski-Mihai şi Miruna Voiculescu