Cântarea Asasinului/ de M.G. Vassanji

Karsan Dargawalla, fiul unui lider spiritual, păzitorul mormântului unui sufist medieval, menit la rândul său să devină lider spiritual, îşi trăieşte copilăria într-un sat indian din statul Gujarat. În ciuda aşteptărilor pe care tatăl său le are de la el, tot ce-şi doreşte Karsan este să fie un om normal, să joace crichet în echipa Indiei. Cu toate că nu-şi poate nesocoti datoria fără urmări dureroase, tânărul Karsan depune cerere de înscriere la Harvard. Alege să rupă legătura cu tatăl său după moartea mamei şi astfel se scurg treizeci de ani, în care îşi termină studiile, se căsătoreşte şi pierde chiar un fiu. Însă soarta îi râde în faţă, îi demonstrează că nu-ţi poţi nesocoti chemarea, că în definitiv tatăl său avea dreptate când propăvăduia că întreaga lume este o iluzie.

M.G. Vassanji este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai Canadei. Născut în Kenya şi crescut în Tanzania, şi-a terminat studiile la Universitatea din Pennsylvania, unde s-a specializat în fizica nucleară, înainte de a se muta în Canada, pentru studii postdoctorale. În timpul în care a fost cercetător asociat la Universitatea din Toronto, a dezvoltat un puternic interes pentru literatura şi istoria Indiei medievale şi a început să scrie ficţiune. A publicat şase romane, doua colecţii de proză scurtă, un jurnal al călătoriilor sale în India şi o biografie a scriitorului Mordecai Richler. Cărţile sale au fost publicate în numeroase ţări, în mai multe limbi. Vassanji a fost nominalizat de trei ori la Giller Prize, premiul pentru literatură în Canada, pe care l-a câştigat de două ori. Cântarea Asasinului a fost nominalizată la Giller Prize şi Rogers Prize în Canada, precum şi la Crossword Prize, în India.

*

* *

Într-o noapte, tata m-a luat la plimbare. Un lucru nemaiîntâlnit, căci era un om rezervat, o ilustră şi divină prezenţă în satul nostru, şi rareori se aventura afară. Însă era ziua mea de naştere. Şi, astfel, inima stătea să-mi plesnească de mândrie simţindu-l semeţ, ameninţător, lângă mine. Am mers de-a lungul autostrăzii, lăsând satul în urma noastră şi, când ne îndepărtasem de-ajuns, într-un loc cât se poate de tăcut şi de întunecos, Bapu-ji (în traducere aproximativă "taica"; ji este o particulă ce denotă respect - n.tr.) s-a oprit şi a privit o clipă drumul plin de gropi, cenuşiu, ce se topea în noapte înaintea noastră, apoi s-a întors uşor pentru a face cale întoarsă. A privit cerul; am făcut şi eu la fel.

− Priveşte, Karsan, a spus Bapu-ji. A arătat spre planetele luminoase de deasupra, Steaua Polară ca un biet strop pe faţa cerului şi constelaţiile întreţesute cu delicate fire invizibile. Când eram tânăr - a spus el - tot ce-mi doream era să studiez astrele… Dar a trecut mult timp de atunci şi lumea era şi ea altfel… Dar ce se află deasupra stelelor? a întrebat el, după un moment de tăcere, iar glasul i s-a înălţat un pic, deasupra capului meu. Aceasta este întrebarea cea importantă căreia trebuia să-i aflu răspunsul. Ce se întinde dincolo de cer? Ce vezi când ridici pătura asta neagră cu picăţele ce ne îmbrobodeşte capetele? Nimic? Dar ce este nimicul? În ziua aceea împlineam unsprezece ani. şi tata tocmai îmi dezvăluise condiţia esenţială a existenţei umane.

Am privit uimit, cu ochii mei de copil, întinderea întunecoasă de deasupra capului, mi-am închipuit că e o pătură neagră presărată cu steluţe, mi-am imaginat cutremurându-mă ce s-ar putea întinde dincolo dacă, dintr-odată, ai da la o parte perdeaua aceasta. Singurătatea, imensă şi îndeajuns de înfiorătoare încât să vrei să verşi, singur, lacrimi în întuneric.

Uşor, am pornit din nou spre casă.

− Nu există nimicul - a continuat Bapu-ji, dorind parcă să-mi alunge frica, iar glasul lui tremurător a tăiat ca un ferăstrău straturile de beznă din faţa noastră - atunci când îţi dai seama că toate sunt de la El…

Tata era saheb-ul − stăpânul şi păzitorul - Pirbaag-ului, Altarul rătăcitorului, în satul nostru, Haripir, cum fusese şi tatăl lui înaintea sa şi toţi strămoşii noştri, multe veacuri la rând. Oamenii veneau la el pentru îndrumare, îşi puneau viaţa în mâinile lui şii se plecau dinainte în semn de respect.

Cum mergeam împreună, tatăl şi primul său născut, spre cele câteva lumini licărind timid în Haripir, o anume frică, o povară mi-a copleşit inima. şi nu m-a mai părăsit nici când eram departe de aici, în lumea pe care o clădisem după voinţa mea. Dar, la vremea aceea, deşi bănuisem demult asta, căci întrezărisem semnele, mi-a fost limpede că eu eram gaadi-varas, urmaşul şi reîncarnarea care avea să-i urmeze tatei la Pirbaag.

Deseori îmi doream ca onoarea aceasta să dispară, pur şi simplu, să mă trezesc într-o dimineaţă şi să se fi făcut nevă zută. Nu voiam să fiu Dumnezeu, nici împuternicitul, nici imaginea sa - diferenţele dispăreau adesea pe tărâmul misticismului care-mi servea drept moştenire. În anii copilăriei petrecuţi în sat, tot ce-mi doream era să fiu un oarecare, ambiţia mea, asemenea multor altor băieţi, fiind să joc crichet şi să bat recordul mondial de puncte marcate pentru ţara mea. Dar eu fusesem ales.

Când ne-am întors acasă, în loc s-o luăm pe poteca care ducea direct de la poarta dinspre drum spre casa noastră, ridicându-se drept înainte, în capătul opus al unei curţi pustii, tata m-a dus către intrarea separată din stânga, în incinta împrejmuită cu pereţi ce forma altarul. Acesta era Pirbaag-ul: tihnit şi rece precum infinitul. Aerul nopţii era îmbibat cu o scânteiere slabă şi cu un discret parfum de trandafiri; în jurul nostru se înălţau mormintele sfinţilor şi ale sufiştilor trecutului, ale strămoşilor noştri şi ale altora demni de cinstire şi rugăciuni. Erau mari şi mici mormintele astea, unele străvechi, altele noi, unele bine îngrijite, pline de flori şi ţesături colorate, altele zăceau în paragină pe margine, printre mărăcini, neglijate şi anonime.

Pământul acesta binecuvântat era în paza noastră; îl îngrijeam pentru ca oamenii de orice credinţă şi din orice colţ al lumii să vină în căutare de binecuvântare şi de alinare.

Deasupra tuturor acestora, spre latura cea mai îndepărtată a complexului era monumentalul mausoleu al misticului din secolul al XIII-lea, un sufist pe nume Nur Fazal, căruia noi îi spuneam cu dragoste Pir Bawa şi lumea din jur îl cunoştea drept Mussafar Shah, Rătăcitorul. Într-o zi, cu secole în urmă, paşii l-au purtat pe tărâmul nostru, Gujarat, ca un meteor trimis din univers, şi s-a stabilit aici. Ne-a devenit îndrumător şi guru, ne-a arătat calea spre eliberarea din legăturile existenţei temporale.

Se cunoşteau puţine lucruri despre el şi nu erau mulţi cei cărora le păsa cu adevărat de identitatea sa istorică: de unde anume venea, cine era, cum se numea poporul său. Limba sa maternă era persana, poate, dar ne predica folosindu-se de cântări pe care le compunea în limba noastră, gujarati.

Uneori i se spunea Grădinarul, căci iubea grădinile şi-şi îngrijea discipolii ca pe nişte răsaduri. Însă mai avea un nume ciudat, Kaatil, sau Ucigaşul, lucru care pe noi, copiii, ne entuziasma peste poate. Însă originea sa era mai puţin captivantă: avea o privire pătrunzătoare, din câte se spunea, ascuţită ca o săgeată,şi o minte tăioasă ca lama unei săbii, care îi asigurase victorii în multe dezbateri purtate la marile curţi ale regilor.

Aveam să încep a crede că bunicul meu ştia mai multe despre identitatea acestuia şi la fel şi Bapu-ji, şi că, la timpul cuvenit, când urma să le preiau îndatoririle, aveam şi eu să aflu taina sufistului.

Însă acum altarul său zace în ruină, victima violenţei care ne-a copleşit de curând statul, o orgine a asasinatelor şi distrugerilor de felul acelora pe care le numim, recurgând la un eufemism, "revolte". Acum numai şobolanii îl mai vizitează pe sufist, ca să-şi facă culcuş printre ruine. Tata a murit, la fel şi mama.

Iar fratele meu, animat de un spirit militant, se consideră musulman şi este căutat pentru a fi interogat în legătură cu o crimă înfiorătoare. Poate că un asemenea final era previzibil - Kali Yuga, Epoca Întunericului, a coborât peste noi, după cum avertizase dintotdeauna Bapu-ji, citând din sfinţii noştri şi din scripturi: o epocă în care aurul a devenit fier negru, conducătorul s-a abătut de la îndatorirea sa, justiţia a încetat să mai fie oarbă, iar fiul şi-a sfidat tatăl. Deşi Bapu-ji nu se aştepta la aceasta din

urmă din partea fiului său preferat, a primului său născut.

Gândul nu mă va părăsi niciodată: oare trădarea mea era parte a profeţiei sau aş fi putut evita catastrofa care s-a abătut asupra noastră? Mintea mea logică - prima noastră victimă, după cum spunea Bapu-ji - refuza demult să dea crezare unor asemenea profeţii. Cred, pur şi simplu, că păcatul meu, abandonarea şi nesocotirea moştenirii primite, a fost un semn al vremurilor.

Numiţi aceste vremuri Kali Yuga, dacă vreţi, şi astfel putem dezbate tema existenţei unei Epoci de Aur în care totul era bine şi calul sacrificat se înălţa întreg după ce fusese sfârtecat şi mâncat ca parte a ritualului. Indiferent cum ar fi stat lucrurile, se aşteptau să mă ridic deasupra vremurilor sumbre şi să fiu noul salvator.

Rolul acesta, pe care îl respinsesem cândva cu dispreţ, trebuie să mi-l asum acum. Eu, ultimul stăpân al altarului Pirbaag-ului, trebuie să culeg cioburile moştenirii mele şi să-i spun povestea şi să-i înfrunt pe năvălitori, pe cei care, în ura lor, nu numai că aveau să ne şteargă de pe faţa pământului străbunilor noştri, dar aveau şi să încerce să se iscălească pe acesta, să-şi facă din cenuşa noastră cerneală. Povestea începe cu sosirea în Gujarat a sufistului Nur Fazal. El era originea noastră, cuvântul şi cântarea, mama şi tatăl şi iubitul nostru. Să-mi fie iertat dacă trebuie să vă cânt. Trecutul mi-a fost întotdeauna dezvăluit acompaniat de cântec; şi acum, când memoria dă greş şi imaginile se şterg din minte, se rup şi totul pare pierdut, cântarea este tot ceea ce rămâne.

cca… 1260

Sosirea sufistului; înfruntarea magicienilor

Se spunea despre Patan Anularra, din regatul Gujarat al Indiei medievale, că nu se afla cetate, pe o distanţă de o mie de mile, care să rivalizeze cu splendoarea acesteia şi nici un domnitor în această vastă regiune care să nu-i fie supus regelui său. Bogăţiile numeroaselor sale bazaruri veneau din toate colţurile lumii prin marile sale porturi, Cambay şi Broach, şi pe uscat din tot Hindustanul. Se putea lăuda cu cei dintâi lingvişti, matematicieni, filosofi şi poeţi; mii de studenţi veneau să înveţe la picioarele dascălilor săi. Când marele erudit şi preot Hemachandra (savant jainist din secolele XI-XII ce aborda subiecte precum gramatica, ştiinţele şi diferitele curente ale filozofiei indiene - n.tr.) şi-a terminat gramatica limbii sanscrite care era, în acelaşi timp, şi o istorie a acestui tărâm, aceasta a fost plimbată într-o mare procesiune pe bulevardele oraşului, paginile i-au fost purtate pe spinările elefanţilor şi urmate la pas de toţi învăţaţii. Aveau loc mari dezbateri intelectuale la palat, dar cu urmări groaznice pentru cei înfrânţi, care adesea trebuiau să-şi caute o nouă cetate şi un nou patron. Însă, în vremuri recente, deasupra acestei capitale poposise un aer de stinghereală, adus de zvonuri de osândă şi pieire care veneau din ce în ce mai des dinspre nord.

În acest oraş odinioară glorios, dar acum puţin tulburat, într-o dimineaţă, în zori, sosise un oaspete misterios. Era un om cu un chip atât de uimitor încât, pe drumurile pe care le străbătuse de curând, bărbaţii îşi fereau chipurile când se întâlneau cu el, apoi se întorceau şi priveau lung în urma lui, în timp ce acesta zorea spre sud. Era potrivit de statură şi foarte chipeş; era tras la faţă şi avea o mică barbă ascuţită, iar ochii îi erau verzi; purta straiul şi turbanul unui sufist. Numele pe care şi-l dădu era Nur Fazal, fără să zică de unde venea anume. Intră prin poarta de miazănoapte a cetăţii cu caravana unui negustor şi fu în curând considerat, judecând după straie şi după limba ce-o vorbea, un călugăr cerşetor musulman rătăcitor şi învăţat, de loc din Afghanistan sau Persia, şi foarte posibil iscoadă a puternicului sultanat din Delhi. Odată intrat în cetate, trase la un han micuţ, aproape de târgul arămarilor frecventat de negustorii pribegi mai puţin importanţi şi de drumeţi. La scurt timp după aceea, într-o după-amiază, însoţit de un adept din partea locului, porni spre cetatea rajahului, Vishal Dev. Rajahul acorda audienţa zilnică dimineaţa, dar cumva, sufistul, trecând de poartă fără să fie văzut - aşa de mari îi erau puterile - primi încuviinţare să intre şi îşi făcu apariţia înăuntru.

Stătea uşor uluit lângă un lac albastru-deschis, făcut de mâna omului, împrejumuit cu maluri din granit roşu pictat cu desene roz şi albastre; în mijloc se afla un pavilion împodobit, unde se desfătau şi se destindeau femei de viţă regească, cu haine în culori vii şi părul lung şi negru, iar clinchetul delicat al glasurilor răzbătea dinspre apă precum cântecul unor păsărele. De jur-împrejurul apei se ridicau statui înalte de trei picioare care, sufistul se încredinţă când se apropie mai mult de una dintre ele, apoi de o alta, îl reprezentau pe zeul Şiva. Stătea pe malul Sahasralinga Talav-ului, bazinul celor o mie de altare ale lui Şiva, a cărui faimă se răspândise tocmai departe, în nord, în Samarkand şi Ghazna, ai căror sultani şi generali aşteptau mereu ocazia de a face o incursiune în Hindustan şi de a-l jefui de legendara bogăţie. Misticul stătea şi privea cu uimire idolul aflat lângă el. Un picior al lui Şiva era îndoit şi ridicat, ca într-un dans, şi avea două mâini înălţate în aer; zâmbetul îi era şiret şi te molipsea pe dată. Iată un zeu căruia îi plăcea să se joace. Pe parcursul lungii sale călătorii, sufistul aflase, şi deseori chipul povestitorului căpătase un aer înspăimântat, că poporul Hindustanului nu venera numai idoli bărbaţi şi femei, dar şi imagini ale unor animale şi, ca şi cum toate astea nu erau destul de ciudate, organele de procreaţie ale omului. ("şi, fie ca Dumnezeu să-i nimicească pe necredincioşi!") Unii sacrificau oameni şi le mâncau carnea de pe cap, alţii mormăiau sunete fără sens sau mugeau ca un taur după ce se tăvăleşte în nisip. Însă Nur Fazal era el însuşi un exilat din pricina credinţelor sale şi nu-i judeca prea repede pe ceilalţi. Fiecare înţeles ascunde un alt înţeles, aşa fusese dintotdeauna învăţat; adevărul se află învăluit într-o mie de văluri.

Îşi aduse aminte de un cămin din nord şi vest, care acum era făcut pulbere sub copitele cailor mongoli şi îmbăiat în sângele poporului său şi al celor dragi lui. Îi mai veni în minte îndrumătorul său spiritual, pe care îl lăsase acolo, la îndemnul căruia făcuse această lungă călătorie.

A fost adus la realitate de nişte sunete care se auzeau tot mai aproape, paşii şi exclamaţiile unor oameni, însoţite de o imagine ce îi smulse un zâmbet.

Un pandit tânăr, un preot îmbrăcat cu o dothi de un alb strălucitor, având un moţ de păr înodat pe capul de altfel ras, păşea spre el cu toată gravitatea exagerată care pare a sta în firea celor scunzi. Avea pieptul gol şi pe un umăr i se încolăcise un şnur alb de ceremonie. Veneticul observă că din partea opusă se apropiau doi preoţi mai bătrâni, cheli, cu trupurile înfăşurate în pânză albă; se luară la întrecere care să ajungă primul la străin. Învinse cel cu coc şi exclamă:

− Ce cauţi aici, Mleccha (cuvânt din sanscrita vedică, a cărui semnificaţie este "barbar" - n.tr.), musulman necurat? şi îndrăzneşti să-ţi arunci privirea asupra stăpânului Şiva însuşi - ia-ţi tălpăşiţa!

Sufistul se întorsese şi acum îl privea pe pandit cu un zâmbet pe buze, în timp ce însoţitorul său îi tălmăcea vorbele injurioase.

− Şi stăpânul tău nu poate vorbi singur? îi spuse sufistul în zeflemea.

La aceste cuvinte, cei îmbrăcaţi în veşminte albe, care se opriseră şi priveau cu ochii mari, începură să chicotească. Cel cu coc se îmbujoră.

− Şiva nu le vorbeşte celor de teapa ta, necuratule! spuse el mânios. Abia rosti aceste vorbe că fu gata să-şi muşte limba.

Sufistul aruncă doar o privire indiferentă spre statuia roşie. Spre uluiala tânărului pandit, cu o bufnitură teribilă, Dansatorul Cosmic îşi ridică piciorul de piatră deja înălţat, se aplecă şi sări pe pământ. În paşi de dans, umblând ca o maimuţă, Şiva dădu fuga la lac şi se întoarse cu un urcior cu apă."

Din volumul Cântarea Asasinului de M.G. Vassanji, în pregătire la Editura Litera - colecţia Premium. Traducere din limba engleză de Mariana Piroteală