De fapt, suntem doar romantici. GALERIE FOTO

Autor: Virgil Oprina 25.05.2012

Deşi romantismul, care a descris şi a motivat stări şi respectiv acţiuni individuale şi sociale adesea paradoxale, este considerat a fi un curent depăşit, lucrurile nu stau deloc aşa. Cel puţin în ceea ce priveşte muzica simfonică.



Aşa cum cu ocazia nopţii de Înviere, brusc curţile bisericilor se umplu de credincioşi, a căror credinţă în iubire şi iertare a aproapelui se risipeşte ca prin farmec odată cu terminarea slujbei, tot cam aşa se întâmplă şi cu sălile de concert atunci când programul cuprinde muzica unor compozitori precum Rachmaninov şi Ceaikovski. Nici nu ai zice că fiinţa cu privire ostil-piezişă dispusă oricând să agreseze şi să încalce normele elementare sociale poate deveni instantaneu fie evlavioasă, fie extaziată şi vremelnic îmblânzită de acordurile obligatoriu consonante ale muzicii.

Dar dacă starea pascală se instaurează - din păcate - doar odată pe an şi nici atunci prea evident, programele de concert, care prin program şi renumele protagoniştilor fac săli pline, apar ceva mai des. Nu cu mult mai des. Şi îi atrag tot pe acei care fac prea rar obiectul constatărilor de mai sus.

Aşa s-a întâmplat şi cu concertul Orchestrei Naţionale Radio, care a avut nu mai puţin de patru capete de afiş, respectiv Simfonia a IV-a de Ceaikovski şi Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră de Rachmaninov, dar şi pe dirijorul Christian Badea şi pe pianista Ekaterina Mechetina, pe care marketing-ul de culise o acreditează a fi… "favorita lui Putin". Favoriţi ai talentului, inspiraţiei şi, mai ales, ai dorinţei de a face performanţă faţă de sine s-au dovedit toţi cei aflaţi pe scenă, spre încântarea publicului care a umplut - lucru mai rar - Studioul "Mihail Jora" al Radiodifuziunii Române.

Ceea ce e important e faptul că publicul nu a fost un spectator pasiv al unei parade de cărţi de vizită - impresionante în cazul ambilor eroi principali - ci un participant activ, inclus în universul sonor al romantismului rus.

Ekaterina Mechetina, tânără şi impresionantă prin latura dinamică a actului interpretativ, a fost narativă şi nesuspusă laturii strict sportive a partiturii. S-a arătat cu onestitate ceea ce este la acest moment şi anume un tânăr muzician de talie internaţională reală, care convinge nu doar prin risipă de energie, ci prin substanţa unei gândiri muzicale care are toate şansele să definească un stil cu adevărat personal în viitor. Concertul nr.2 în do minor op. 18 de Rachmaninov cere - la modul ideal - o privire de ansamblu care transcende dimensiunea fizica a partiturii, pentru a o face de ascultat fără rezerve. Asemenea buchetului de vin vechi, acest tip de privire cuprinzătoare vine, de cele mai multe ori, odată cu anii maturităţii artistice.

Cu nota proaspătă de energie a finalului şi tuşa melancolică a părţii a doua, la care s-au adăugat două generoase bis-uri care au consfinţit dorinţa revederii, cel puţin din partea publicului, am intrat în partea a doua a concertului, care propunea un alt opus de rezistenţă al repertoriului romantic şi anume Simfonia nr. 4 în fa minor, op. 36 de Ceaikovski.

Dirijorul Christian Badea a reuşit din nou ceea ce este de fapt cel mai greu de realizat la orchestrele noastre, şi anume mobilizarea şi trezirea ambiţiei de a face performanţă.

A fost un concert frumos, un mare succes de public absolut meritat şi regretul că o sală plină încă nu se poate face la noi şi cu repertoriu mai nou. Pentru a rămâne tot în zona ethos-ului rus, nu pot să nu mă gândesc la Şostakovici, Prokofiev, Schnittke, dar... deja devin romantic. Ca de altfel fiecare dintre noi, nu-i aşa?