Opinie Doru Lionăchescu: De la euro la N-euro

Cea mai recentă ediţie de weekend a prestigiosului cotidian britanic "Telegraph" alocă aproape o pagină sfaturilor concrete date turiştilor englezi care ar putea fi surprinşi în această vară în Grecia de o eventuală revenire a ţării la drahmă. Ceea ce părea de domeniul inimaginabilului cu numai câteva săptămâni în urmă a devenit astăzi inevitabil; dilema nu mai este dacă Grecia renunţă la moneda unică, ci când şi cum se va petrece această tranziţie.

Niciunul dintre apărătorii fanatici ai rămânerii Greciei în spaţiul monetar unic nu poate articula o soluţie rezonabilă, alta decât copilăreasca presupunere că Germania va accepta un transfer fiscal de proporţii epice fără o limitare drastică a suveranităţii statului elen. Or, până şi această variantă gravitează de fapt în jurul a două mari semne de întrebare: va accepta contribuabilul german, olandez, nordic în general să subvenţioneze sine die funcţionarea unor state pe care el le percepe drept corupte, leneşe şi risipitoare? Şi dacă, printr-un joc al sorţii, "Nordul" va accepta asta, vor fi de acord statele debitoare din "Sud" cu condiţiile şi constrângerile care le vor fi impuse? Cât de realist este un proiect comunitar prin care Germania să accepte transferul gratuit şi necondiţionat al unei bune părţi din prosperitatea cetăţenilor săi în numele unui construct politic creat de elite, dar niciodată asimilat integral de marea masă a votanţilor europeni? Desigur, un astfel de scenariu ar fi ideal, dar eu nu cred că există măcar o minimă şansă ca el să se materializeze. Un astfel de deznodământ pică testul lucidităţii şi al realismului care trebuie să caracterizeze permanent actul guvernării.

Pornind de la premisele actuale, scenariul cel mai probabil devine ieşirea Greciei din spaţiul monetar unic, fie dezordonat, la presiunea pieţelor, fie printr-un proces cât de cât controlat, în măsura în care liderii politici vor accepta realitatea şi vor prelua iniţiativa. Argumentele în favoarea acestui curs al evenimentelor sunt multe, însă cel mai puternic derivă din aritmetica poziţiei bugetare a Greciei: ţara este atât de îndatorată, încât readucerea finanţelor sale publice în sfera sustenabilităţii ar impune o corecţie a nivelului de trai al grecului de rând cu 70-80% pe durată nedeterminată!

Carevasăzică, un salariat care câştigă şi primeşte servicii sociale de 1.500 de euro pe lună va trebui să traiască de mâine cu doar 300 de euro, un pensionar ar mai primi vreo sută-două de euro! Ce om cu mintea întreagă poate presupune că o devalorizare internă de asemenea proporţii ar putea fi implementată în cadrul unei democraţii funcţionale? Ce partid ar putea câştiga votul popular propunând alegătorilor un asemenea program? Realist privind lucrurile, o asemenea corecţie de nivel de trai - fără precedent în istorienu s-ar putea face decât în afara mecanismului democratic de funcţionare a societăţii.

Varianta la scenariul imposibil creionat mai sus este renunţarea la euro. Să nu ne amăgim însă: ea nu este nici mai uşoară, nici mai de dorit decât păstrarea monedei unice. Politicienii europeni şi populiştii greci fac un mare râu vânzându-le prietenilor noştri ortodocşi iluzia că ar exista soluţii care să nu-i doară. Şi în varianta renunţării la euro, grecii vor sărăci amarnic şi va trebui să sufere multe decenii de-acum înainte, fără a exista nicio certitudine că ar mai putea reveni vreodată la nivelul de trai din ultimii ani. Marea diferenţă între cele două variante o reprezintă însă realismul: în timp ce păstrarea euro face imposibilă rezolvarea problemei greceşti fără un transfer fiscal permanent dinspre Nord către Sud, ieşirea Greciei din EMU (European Monetary Union) creează măcar condiţiile recâştigării competitivităţii ţării fără alterarea cadrului democratic. Şi asta pentru că devalorizarea propriei monede - cinic vorbind - e o unealtă perversă şi nedreaptă, dar aplicabilă politic tocmai pentru că e mai greu sesizabilă şi, paradoxal, mai uşor suportabilă de cetăţean.

Accepând acest raţionament, renunţarea la euro a Greciei ar trebui să fie negociată amiabil cât mai grabnic şi eventual îndulcită de Berlin cu încă o tăiere semnificativă de datorie. Decuparea Greciei din zona euro nu presupune ieşirea ţării din UE, ar fi doar recunoaşterea unui eşec monetar, naufragiul unui concept financiar fabricat în laborator de politicieni idealişti. Executată rapid, decisiv şi profesionist, revenirea Greciei la drahmă ar putea constitui şi antrenamentul pentru semifinala eliminării Portugaliei, poate şi a Irlandei, dar mai ales pentru eventuala mare finală a scoaterii Spaniei din EMU.

Ne place sau nu, realitatea economică a UE readuce lucrurile din punct de vedere monetar pe făgaşul lor istoric şi geopolitic firesc: ţările nu pot împărţi aceeaşi monedă dacă nu împărtăşesc aceleaşi valori privitoare la etica muncii, responsabilitatea contribuabilului şi funcţionarea statului. Singura uniune care a funcţionat în istoria Europei a fost Liga Hanseatica a ţărilor nordice şi chiar Tratatul de la Roma - precursorul UE - reunea iniţial doar 6 ţări care împărtăşeau aceleaşi valori. Trecerea de la euro la o monedă a ţărilor responsabile fiscal şi funcţionale statal (Nord - Euro) este de aceea doar o chestiune de timp.

Intrarea în acest club de elită va trebui să se facă exclusiv prin invitaţia unanimă a membrilor săi care să-şi asume astfel garantarea implicită a oricăruia dintre ei. Iluzia prânzului gratuit s-a spulberat: la masa bogaţilor nu poate sta oricine.

Doru Lionăchescu este preşedintele Capital Partners