Castelul de sticlă. Memorii/ de Jeannette Walls

DEŞERTUL

Mă cuprinseseră flăcările.

Asta era prima mea amintire. Aveam trei ani şi locuiam într-un parc de rulote dintr-un oraş din sudul Arizonei, un oraş căruia nu i-am ştiut niciodată numele. Stăteam aşezată pe un scaun din faţa maşinii de gătit şi purtam o rochiţă roz pe care mi-o cumpărase bunica. Rozul era culoarea mea favorită. Partea de jos a rochiţei se întindea în exterior, ca un tutu, şi îmi plăcea să mă învârt cu ea în faţa oglinzii, crezând că arăt ca o balerină. Dar, în acel moment, purtam rochiţa în timp ce pregăteam crenvurşti, mă uitam la ei cum se umflă şi cum plutesc în apa care fierbea, în timp de lumina soarelui de dimineaţă târzie se strecura prin ferestruica mică de chicinetă a rulotei.

O puteam auzi pe mama cântând în camera alăturată, în timp ce lucra la unul dintre tablourile ei. Juju, câinele nostru negru, mă privea. Am împuns un crenvurst cu o furculiţă, m-am aplecat şi i l-am oferit. Cârnatul era fierbinte, iar Juju a încercat să-l lingă într-o doară, dar când m-am ridicat şi am început să amestec din nou crenvurştii în oală, am simţit o flacără şi o fierbinţeală în partea mea dreaptă. M-am întors să văd de unde venea şi mi-am dat seama că rochiţa mea luase foc. Încremenită de frică, am privit flăcările albe şi galbene cum transformau materialul roz al fustei într-o dungă zdrenţuită şi maronie, apoi îmi urcă pe stomac. După aceea, au ţâşnit în sus şi mi-au atins faţa.

Am început să strig. Am simţit mirosul arsurii şi am auzit un trosnet oribil, în timp ce focul îmi pârjolea părul şi genele. Juju lătra. Eu am urlat din nou.

Mama s-a năpustit în încăpere.

-Mămico, ajută-mă, am ţipat eu strident. Încă mai stăteam în picioare pe scaun, lovind focul cu furculiţa pe care o folosisem pentru a amesteca în crenvurşti.

Mama a ieşit în fugă din încăpere şi s-a întors cu una dintre păturile acelea din rezerva armatei, pe care le uram pentru că lâna îmi zgâria pielea. A aruncat-o asupra mea să stingă flăcările. Tata era plecat cu maşina, şi atunci, mama ne-a înşfăcat pe mine şi pe fratele meu mai mic, Brian, şi s-a îndreptat în grabă spre rulota învecinată. Femeia care locuia în aceasta îşi întindea rufele la uscat. Avea cleştişori de rufe în gură. Pe un ton nenatural de calm, mama i-a explicat ce se întâmplase şi a întrebat-o dacă ne putea duce cu maşina până la spital. Femeia şi-a azvârlit cleştişorii şi rufele chiar acolo, în noroi, şi fără să adauge o vorbă, a alergat să-şi aducă maşina.

Când am ajuns la spital, surorile medicale m-au întins pe o targă. Discutau în şoapte răsunătoare, îngrijorate, în timp ce tăiau ce mai rămăsese din rochiţa mea frumoasă, roz, cu o foarfecă strălucitoare. Apoi, m-au ridicat, m-au întins pe un pat mare de metal încărcat de cuburi de gheaţă şi mi-au presărat o parte dintre acestea pe corp. Un doctor cu păr argintiu şi ochelari cu ramă neagră a condus-o pe mama afară din salon. În timp ce plecau, l-am auzit cum îi spunea că era foarte grav. Surorile medicale au rămas în încăpere, aplecate asupra mea. Îmi dădeam seama că provocasem o încurcătură mare şi stăteam în linişte. Una dintre ele mi-a strâns mâna şi mi-a spus că o să mă fac bine.

-Ştiu, am răspuns eu, dar dacă n-o să se întâmple asta, va fi în regulă şi aşa.

Sora medicală mi-a strâns mâna din nou şi şi-a muşcat buza inferioară.

Încăperea era mică şi albă, cu lumini strălucitoare şi dulapuri de metal. M-am uitat pentru un timp la şirurile de buline minuscule de pe panourile tavanului. Cuburile de gheaţă îmi acopereau stomacul şi coastele şi mi se apăsau de obraji. Din colţul ochiului, am văzut o mână mică şi murdară întinzându-se, la câţiva centimetri de faţa mea şi înşfăcând un pumn de cuburi de gheaţă. Am auzit un sunet răsunător, asemănător cu un ronţăit, şi am aruncat o privire în jos. Era Brian, care mânca gheaţa.

Doctorii au spus că eram norocoasă pentru că rămăsesem în viaţă. Mi-au colectat fâşii de piele de pe partea superioară a coapsei şi mi le-au pus peste zonele cu cele mai grave arsuri ale stomacului, ale coastelor şi ale pieptului. Au spus că asta e o grefă de piele. După ce au terminat, mi-au înfăşurat în pansamente toată partea dreaptă.

-Ia te uită, sunt o jumătate de mumie, i-am spus uneia dintre asistente. Ea a zâmbit şi mi-a pus braţul drept pe o eşarfă, pe care au agăţat-o de o traversă, să nu-l pot mişca.

Surorile medicale şi doctorii au tot insistat să-mi pună întrebări:

-Cum de te-ai ars? Ţi-au făcut vreodată părinţii tăi vreun rău? De unde ai toate vânătăile şi tăieturile astea?

Părinţii mei nu mi-au făcut niciodată niciun rău, le-am răspuns eu. Am căpătat toate aceste tăieturi şi vânătăi jucându-mă pe afară, iar arsurile, în momentul în care pregăteam crenvurşti. Ei m-au întrebat ce căutam eu pe-acolo, pregătind crenvurşti de una singură la trei ani. Era simplu, am zis eu. Nu trebuie decât să îi pui în apă şi să-i fierbi. Nu era ca o reţetă complicată, pe care trebuia să fii suficient de mare încât s-o poţi prepara. Cratiţa era prea grea s-o pot ridica atunci când era plină cu apă, de aceea, puneam un scaun lângă chiuvetă, mă urcam pe el, umpleam un pahar cu apă, apoi mă urcam pe un scaun lângă maşina de gătit şi turnam apa în cratiţă. Făceam chestia asta iar şi iar, până când cratiţa ajungea să aibă îndeajuns de multă apă. Apoi, aprindeam maşina de gătit, iar când apa fierbea, aruncam crenvurştii în ea.

-Mama spune că sunt matură pentru vârsta mea, le-am zis eu, şi mă lasă să gătesc de multe ori de una singură.

Două surori medicale s-au uitat una la cealaltă, iar una dintre ele a notat ceva pe o planşetă cu clamă. Am întrebat ce era în neregulă. Nimic, mi-au răspuns ele; nimic.

Din două în două zile, surorile medicale îmi schimbau bandajele. Le puneau pe cele folosite la o parte, făcute cocoloş şi acoperite cu pete de sânge, un lichid galben şi bucăţele mici de piele arsă. Apoi, aplicau un alt bandaj, o faşă mare şi delicată, peste arsuri. Noaptea, îmi treceam mâna peste suprafeţele aspre şi acoperite cu cruste ale pielii care nu era acoperită de bandaje. Uneori, îmi desprindeam crustele. Surorile îmi spuseseră să nu o fac, dar nu mă puteam abţine să nu le rup cât se poate de lent, să văd cât de mare era bucata de piele pe care reuşeam s-o desprind. După ce rupeam două dintre ele, mă prefăceam că îşi vorbesc una alteia pe voci piuitoare.

Spitalul era curat şi strălucitor. Totul era alb - pereţii, cearşafurile, uniformele asistentelor - sau argintiu - paturile, tăvile, instrumentele medicale. Toată lumea vorbea pe un ton calm, politicos. Era atât de linişte, încât puteai auzi încălţămintea cu talpă de cauciuc a surorilor medicale scârţâind pe toată întinderea coridorului. Nu eram obişnuită cu liniştea şi ordinea, dar îmi plăceau.

De asemenea, îmi plăcea faptul că aveam propria mea cameră, dat fiind că, în rulotă, îmi împărţeam camera cu fratele şi cu sora mea. Salonul meu de la spital avea chiar şi un televizor propriu, fixat pe perete. Acasă, nu aveam televizor, astfel că m-am uitat la el fără încetare. Red Buttons şi Lucille Ball erau preferatele mele.

Asistentele şi medicii mă întrebau întotdeauna cum mă simt, dacă îmi era foame sau dacă aveam nevoie de ceva. Surorile medicale îmi aduceau mâncare delicioasă de trei ori pe zi, cu cocteil de fructe sau jeleu la desert, şi îmi schimbau cearşafurile chiar dacă păreau curate. Câteodată, le citeam, iar ele îmi spuneau că sunt deşteaptă şi citesc la fel de bine ca un copil de şase ani.

Într-o zi, o soră medicală cu păr blond, buclat şi ochii fardaţi cu albastru mesteca de zor ceva. Am întrebat-o ce era, şi mi-a spus că era gumă de mestecat. Nu auzisem niciodată de gumă de mestecat, şi atunci, ea a ieşit din salon şi mi-a adus un pachet întreg. Am scos un beţigaş, am desfăcut hârtia albă şi foiţa sclipitoare, argintie de sub ea, apoi am cercetat guma cu aspect pudrat, de culoarea chitului. Am băgat-o în gură şi am fost uimită de dulceaţa intensă.

-E foarte bună! am exclamat eu.

-Mestec-o, dar n-o înghiţi, mi-a răspuns sora, râzând.

A zâmbit din toată inima şi le-a adus pe celelalte asistente, să mă vadă cum îmi mestecam prima bucată de gumă. Apoi, mi-a adus prânzul şi mi-a spus că trebuie să-mi scot guma din gură, dar să nu mă îngrijorez, că puteam să primesc un alt beţigaş după masă. Dacă voi termina pachetul, o să-mi cumpere altul.

Asta era partea minunată a spitalului. Nu trebuia să te temi niciodată că ţi se vor termina nişte lucruri precum mâncarea, gheaţa, sau chiar guma de mestecat. Aş fi fost fericită să rămân în spitalul ăla pentru totdeauna.

Când familia a venit să mă viziteze, ecoul certurilor lor, hohotelor lor de râs răsunător, cântecelor şi ţipetelor lor a răsunat prin încăperile liniştite. Asistentele le-au făcut "sst!", iar Mama, Tata, Lori şi Brian şi-au coborât vocile timp de câteva minute, apoi, treptat, au redevenit gălăgioşi. Toată lumea se întorcea întotdeauna să se uite la tata. Nu-mi dădeam seama dacă acest lucru se întâmpla pentru că el era atât de frumos, sau pentru că li se adresa oamenilor cu "amice" şi cu "moşule", şi-şi lăsa capul pe spate atunci când râdea.

Într-o zi, Tata s-a aplecat deasupra patului meu şi m-a întrebat dacă surorile şi medicii mă tratau aşa cum se cuvine. Dacă nu o făceau, era pregătit să spargă nişte mutre. I-am spus tatii cât de drăguţă şi de prietenoasă era toată lumea.

-Păi, bineînţeles că sunt, a răspuns el. Ştiu că eşti fata lui Rex Walls.

Când Mama a vrut să afle ce anume făceau medicii şi asistentele, de îi credeam atât de drăguţi, i-am povestit despre guma de mestecat.

-Câh, a zis ea.

Nu era de acord cu obiceiul de a mesteca glumă, a continuat. Era un obicei dezgustător al claselor inferioare, iar sora medicală ar fi trebuit s-o consulte înainte să mă încurajeze într-un comportament atât de vulgar. A zis că îi va administra femeii ăleia un perdaf pe cinste, pe onoarea ei.

-Până la urmă, a adăugat Mama, eu sunt mama ta, şi am şi eu un cuvânt de spus în privinţa creşterii tale.

-Vă e dor de mine? am întrebat-o pe sora mea mai mare, Lori, în timpul unei vizite.

-Nu foarte tare, a răspuns ea. S-au întâmplat prea multe lucruri.

-Ca de exemplu?

-Chestiile obişnuite, nimic altceva.

-Poate că lui Lori nu-i e dor de tine, dulceaţa mea, dar mie îmi e foarte dor, a intervenit tata. Nu ar trebui să te afli în spelunca asta antiseptică.

S-a aşezat pe patul meu şi a început să-mi relateze povestea cu Lori, care a fost înţepată de un scorpion otrăvitor. O auzisem de vreo douăsprezece ori, dar încă îmi plăcea modul în care o povestea Tata. Mama şi Tata explorau deşertul, când Lori, care avea patru ani, a întors o piatră, iar scorpionul care se ascundea sub ea a înţepat-o pe picior. Ea a fost cuprinsă de convulsii, i-a înţepenit corpul şi a început să transpire abundent. Dar Tata nu avea încredere în spitale, astfel că a dus-o la un medic-vrăjitor Navajo, care a deschis rana cu cuţitul, a pus o pastă maronie-închisă pe ea şi în curând, Lori a fost ca nouă.

-Mama ta ar fi trebuit să te ducă la vrăjitorul ăla în ziua în care ai ars, a spus tata, nu la şarlatanii ăştia înfumuraţi ieşiţi de la Facultatea de Medicină.

Data viitoare când m-au vizitat, capul lui Brian era înfăşurat într-un bandaj alb murdar, cu pete uscate de sânge. Mama a spus că se prăbuşise de pe spătarul canapelei şi îşi spărsese capul izbindu-se de podea, dar ea şi Tata hotărâseră să nu-l aducă la spital.

-Era sânge peste tot, a povestit Mama, dar ne ajunge un copil în spital pe moment.

-Pe lângă asta, a adăugat Tata, capul lui Brian este atât de tare, că sunt sigur că podeaua a fost izbită mai tare decât el.

Lui Brian i s-a părut că răspunsul ăsta era amuzant şi nu s-a mai putut opri din râs.

Mama mi-a spus că îmi băgase numele la o loterie din târg şi câştigasem o plimbare cu elicopterul. Am fost entuziasmată. Nu fusesem niciodată într-un elicopter sau într-un avion.

-Şi când mă duc să fac plimbarea asta? am întrebat.

-Deja ne-am dus noi, a răspuns Mama. A fost distractiv.

Din volum în curs de apariţie la Editura Art. În româneşte de Lorena Lupu