Concert în memoria unui înger/ de Eric-Emmanuel Schmitt

Criminala

Ceata de copii a încremenit brusc, asemenea degetelor unei mâini care se strâng şi se fac pumn. Au alergat şi s-au ascuns în capătul jgheabului, sub o bancă de piatră - un ungher reavăn, umbros, de unde puteau să vadă fără să fie văzuţi; acolo, pentru ca spaima lor să fie şi mai mare, puştii îşi ţineau respiraţia.

Marie Maurestier mergea pe stradă sub soarele amiezii. Era o femeie de vreo şaptezeci de ani, înaltă, înceată, ridată, curată, greoaie şi arţăgoasă.

Băţoasă în taiorul negru care îi tăia abdomenul, înainta cu pas măsurat fie pentru că se temea de căldură, fie pentru că articulaţiile umflate o sileau să calce cu grijă. Păşea legănându-se cu o demnitate stângace care intimida.

Copiii şuşoteau:

― Crezi că ne-a văzut?

― Hai să ţipăm ca să o speriem!

― Nu fi prost! Nu se teme de nimeni şi de nimic. Mai degrabă ţie ar trebui să îţi fie frică.

― Nu mi-e frică.

― Faci ceva şi nu-i place, şi eşti mort. Ca ceilalţi.

― Dacă-ţi spun că nu mi-e frică…

― Şi totuşi soţii ei au fost mult mai puternici şi mai tari decât tine.

― Pff!Tot nu mi-e frică…

Cu douăzeci de ani în urmă, după două procese, justiţia o achitase şi o eliberase pe Marie Maurestier din închisoarea unde stătuse în arest preventiv. În Saint-Sorlin, mai toţi sătenii o considerau nevinovată, mai puţin copiii, care preferau să întâlnească o criminală pentru a-şi face viaţa mai periculoasă şi mai minunată. Motivul pentru care adulţii o considerau lipsită de vină nu era de fel raţional: sătenii refuzau ideea de a trăi în preajma unei asasine în libertate, de a-i da bună ziua, de a împărţi cu o criminală străzile, prăvăliile, biserica; pentru liniştea lor era nevoie ca ea să fie cinstită, cum erau ei.

Nimeni nu o iubea cu adevărat în sat deoarece cucoana mândră, rezervată, cu replici şfichiuitoare, nu stârnea nici simpatie, nici tandreţe, dar fiecare profita de notorietatea pe care o crease în zonă. "Criminala din Saint-Sorlin", "Diabolica din Bugey", "Mezalina din Saint-Sorlin-en-Bougey" erau titlurile provocatoare care ţinuseră o vreme prima pagină a ziarelor sau care deschiseseră emisiunile de ştiri ale radioului şi ale televiziunilor. Atâta zgomot atrăsese curioşii şi, chiar dacă interesul acesta era considerat nesănătos, numele de Saint-Sorlin era în prim-plan iar acest renume neaşteptat îi incitase pe automobilişti ca, părăsind autostrada, să vină să bea ceva într-o cafenea, să ciugulească o gustare, să cumpere pâine de la brutărie, să răsfoiască ziarele în speranţa că o vor zări pe Marie Maurestier. Toţi aceşti gură-cască se mirau că un sat atât de frumos şi de liniştit, plin de jgheaburi de piatră în care apa venea direct de la izvor, ale cărui ziduri se acopereau, în zilele însorite, cu mii de trandafiri şi de măceşi, pitulat de-a lungul unui braţ al Rhonului, în care fojgăiau păstrăvi şi ştiuci, poate adăposti un suflet atât de negru. Ce publicitate paradoxală! Chiar dacă satul acesta de o mie de locuitori ar fi avut un comitet de iniţiativă, tot nu ar fi putut inventa ceva mai bun pentru promovarea lui; de altfel, încântat de tot afluxul de turişti, într-o bună zi, nu îi declarase primarul lui Marie Maurestier că era "fanul ei numărul unu"? Inutil să precizăm că entuziasmul îi fusese pedepsit de cucoană printr-o privire îngheţată şi susţinută de o tăcere ostilă.

Ţinându-şi coşul de răchită pe braţ, Marie Maurestier a trecut prin faţa hanului fără să arunce o privire înăuntru fiindcă ştia că îndărătul ferestrelor cu pătrate verzulii clienţii îşi lipeau nasul de geamuri ca se uite la ea.

― E criminala!

― Ce mândră se ţine…

― E plină de sine ca o oală de noapte!

― A fost scoasă basma curată…

― Nu eşti scos basma curată decât dacă basmaua a fost murdară! Patronul restaurantului, pe care am încercat adineauri să îl trag de limbă, mi-a spus că nu iese fum fără foc…

Chiar dacă sătenii o considerau nevinovată, lăsau totuşi să planeze o umbră de îndoială, fiindcă nici nu se punea problema să îi descurajeze pe turişti, privându-i de această atracţie. Fără să fie rugaţi, le indicau discret drumul pe care îl folosea Marie Maurestier, cum îşi petrece timpul, ce obiceiuri are, casa ei din vârful dealului… Iar când erau întrebaţi dacă o considerau nevinovată, răspundeau prudent: "Cine ştie?"

De altfel, nu erau singurii care cultivau misterul: emisiunile de televiziune reconstituiau cu regularitate destinul lui Marie Maurestier, subliniindu-i ambiguităţile şi zonele de umbră; chiar dacă ziariştii fuseseră obligaţi să prezinte decizia justiţiei - altminteri avocatul ei i-ar fi constrâns să plătească amenzi grele - sugerau că "achitarea" ei se întemeia mai mult pe "lipsa dovezilor concrete" decât pe demonstrarea nevinovăţiei.

Zece metri mai departe, în faţa firmei tapiţerului, Marie Maurestier s-a oprit şi a verificat dacă cel mai crâncen duşman al ei se găsea acolo. Bineînţeles! Raymond Poussin, cu spatele la vitrină, în faţa unui cuplu care îi ceruse să le repare un fotoliu, perora de zor cu eşantioanele de stofă în mână.

"Cretinul acesta este la fel de unsuros ca lâna cu care umple spătarele scaunelor şi la fel de urât ca materialele pe care le foloseşte", gândeşte ea. Şi îl fixează cu o privire aspră, fără să audă ce spune, însă transmiţându-i toată ura.

― Coana-mare Maurestier, doamnă, domnule? Este cea mai teribilă criminală nepedepsită care există în Franţa. De trei ori s-a măritat cu nişte bărbaţi mai bogaţi şi mai în vârstă decât ea. Şi toţi trei au murit la câţiva ani după însurătoare. Ghinion, nu-i aşa? Păi da, de ce să-şi schimbe obiceiurile bune? În cazul celui de al treilea, Georges Jardin - un amic de-al meu - bănuielile celor cinci copii au declanşat o anchetă: tatăl lor era bine sănătos, or, imediat ce s-a însurat cu sinistra a început să se simtă rău, s-a întins la pat şi, cu două săptămâni înainte să dea ortul, i-a dezmoştenit în favoarea unei străine. Era prea mult! Poliţiştii au deshumat cadavrele primilor soţi iar experţii au descoperit urme dubioase de arsenic. Au băgat-o la închisoare aşteptând derularea procesului, dar era prea târziu şi pentru morţi, şi pentru arsenic. Şi ce-a făcut văduva veselă cu banii? I-a cheltuit cu un amant, unul Ruddy sau Johnny sau Eddy sau ceva asemănător, un nume d-ăsta americănesc. Ei, dar individul barem era tânăr - nu nişte epave ca ăia de dinaintea lui -, şi frumos, un surfer de Biarritz care i-a tocat averea pe ţoale, maşini, cazinou. Un gigolo, tipul, un tâmpit, mai prost ca o cizmă. În fine, n-o să-i purtăm pică, măcar el, cel puţin, a luat ceea ce furase ea de la ceilalţi. O să-mi spuneţi că există dreptate? Ei bine, nu! L-a omorât şi pe playboy! Nu pentru bani, ci fiindcă o părăsise. Nu a mai fost văzut niciodată. Coana-mare Maurestier se jură că a şters-o peste graniţă. Dacă mă-ntrebaţi pe mine, vă spun că leşul lui zace pe fundul mării cu un bolovan de gât. O singură persoană cunoştea crimele ei. Blanche. Soră-sa, o fată drăguţă, cam săracă cu duhul, de care sora ei mai mare, Marie Maurestier, avea grijă de când se ştia. O scârboşenie ca ea, totuşi, poate avea şi un sentiment sincer; există şi flori care cresc pe bălegar. Da, numai că şi soră-sa a murit! În plin proces. Bine, aici suntem de acord, nu o mai putem nicicum învinovăţi pe coana-mare Maurestier, fiindcă era în arest preventiv când soră-sa acrăpat într-un accident de avion care a pulverizat într-o secundă o sută treizeci şi doi de călători. Alibi perfect…Ce baftă chioară, până la urmă! Fiindcă din momentul în care soră-sa, cam dusă cu mintea, care se contrazicea în timpul interogatoriilor, când martor al acuzării, când martor al apărării, s-a prăpădit, coana-mare Maurestier şi avocatul ei au început să se liniştească, să câştige teren, să povestească lucrurile în aşa fel încât s-o scoată nevinovată.

Din stradă, Marie Maurestier a înţeles, după roşeaţa tot mai intensă şi după gesturile dezordonate ale lui Raymond Poussin, că acesta vorbea despre ea. Clienţii, prinşi de poveste, nu observaseră că femeia despre care li se vorbea se afla în faţa lor şi în spatele acestui procuror care îşi expectora imprecaţiile.

―În fond, coana-mare Maurestier a exploatat moartea surorii sale! Plângând de-i sărea cămaşa de pe ea, repeta că, de fapt, era o întâmplare mai mult decât fericită că soră-sa mai mică murise în oribila catastrofă aeriană, altminteri ar fi fost acuzată că a omorât-o ea. Se credea că îi ucidea pe cei pe care îi iubea: soţii, sora; o bănuiau că este vinovată de moartea lui Rudy, Johnny, Eddy ăla - cu nume de rocker -, pretinsul ei amant, în timp ce acesta se expatriase ca să scape de datorii sau de afacerile dubioase care îi stăteau pe cap. Se instrumenta acuzarea, o doreau vinovată cu orice preţ. Avocatul ei a urmat calea asta şi asta s-a făcut, contra cost. Analizele au arătat că în cimitirele din regiune era folosit un erbicid pe bază de arsenic şi că, astfel, orice cadavru exhumat după câţiva ani putea fi considerat otrăvit, mai ales dacă plouase mult. Ea şi avocatul ei au câştigat procesul. Atenţie, doamnă, domnule, aţi auzit bine, ea şi avocatul ei. Nu justiţia, nu adevărul.

În clipa aceea, meşteşugarul a simţit o durere ascuţită în ceafă şi şi-a dus instinctiv mâna, temându-se de înţepătura unei insecte, apoi s-a întors spre vitrină.

Marie Maurestier îl ţintuia cu privirea.

Concert în memoria unui înger, volum distins cu Premiul Goncourt, va apărea la editura Humanitas Fiction, în seria de autor dedicată lui Eric-Emmanuel Schmitt. Traducerea este semnată de Simona Brînzaru.