Între Germania şi Germania – Jurnal 1990/ de Günter Grass

Vale das Eiras, 4 ianuarie 1990

Rămâne în continuare înnorat, cu tendinţe de ploaie. Astăzi am sădit doar trei tufe de rozmarin şi trei de levănţică. O plăcere din ce în ce mai mare: lipsa televizorului şi a telefonului. Deasupra unui proiect de anul trecut scrie ceva ce ar putea sta acum sub titlul Unkenrufe, cu titlul de lucru Krebsgang. Sub un titlu sau altul, ar trebui, oricât de critic ar fi cursul germano-polon pe care îl apucă toate acestea, să devină o poveste diabolic de comică: văduva şi văduvul, în omenia lor prostească, ar avea stofă pentru asta. Acţiunile secundare, cum ar fi vânzarea bucată cu bucată a şantierului naval Lenin, ar trebui alimentate doar cu parcimonie. Amândoi, deşi Reschke este un ipohondru, sunt cât se poate de sănătoşi.

Azi-noapte, după mai multe întreruperi ale somnului, am visat cum căutam gazdă în Leipzig (cu un sac de dormit); un vis care, ca din întâmplare, îi aruncă în joc unii împotriva celorlalţi pe membrii clanului meu. La sfârşit, în cazul în care visul a avut un sfârşit, mama lui Nele scotea din şanţ maşina lui Ute cu maşina ei, în timp ce eu eram iarăşi plecat, pe drumuri.

Vale das Eiras, 6 ianuarie 1990

Ieri peştele Sfântului Petru, de patru livre, pentru Mieke şi Jules Heindels şi pentru Leonore şi Jacob Suhl. L-am desenat înainte de a-l umple cu salvie şi a-l pune la cuptor. O seară veselă: Jacob - Jankele -, care, troţkist, tranzacţionează cu patimă pachete de acţiuni la bursa neagră. Jules, care nu mai fumează, nu mai bea şi se va converti în curând, la fel ca Mieke, la o formă de existenţă vegetariană.

Pentru ca săditul obstinat de copaci să nu ia sfârşit, înainte de amiază plantasem un palmier pe partea estică. Iar astăzi au fost micii lăstari de cactuşi, pe care mi i-a dăruit Leonore şi pe care i-am aşezat în mici colonii. După aceea am stat iar şi-am lucrat la discursul pentru Frankfurt...

În scrisorile lor, văduva şi văduvul se întrec unul pe celălalt înşirând cifre ale membrilor proaspăt înscrişi în societatea lor comercială germano-polonă de cimitire. Reschke ţine prelegeri despre "Zum ewigen Frieden" al lui Kant şi vorbeşte despre cimitir ca locul "ultimei posibilităţi a înţelegerii între popoare". Piątkowska a întemeiat un grup de întrajutorare căruia îi aparţin şi câţiva preoţi catolici şi un prelat din Oliva. Primii, polonezi emigraţi în America, originari din Wilna, se arată interesaţi şi dispuşi să finanţeze aşa-numitele "locuri libere pentru persoanele fără dare de mână". Într-una din scrisorile sale, Reschke speră ca taxele de bază, destul de mari, ale membrilor înscrişi să îi fie recunoscute drept deductibile la impozit. Primele neplăceri cu comitetul de conducere, deoarece propunerea sa de a face un cimitir supraconfesional s-a lovit de rezistenţa catolicilor. După o apropiere tot mai sporită între cele două state germane - comunitate contractuală -, apar acum şi "bătrâni locuitori ai Danzigului" din Pomerania şi Mecklenburg: deocamdată o problemă valutară, pe care însă Reschke încearcă să o atenueze cu mijloace vest-germane - repartizarea egală a pagubelor.

Reschke ar putea să-şi fi scris lucrarea de doctorat despre mormintele patricienilor din bisericile din Danzig. Pe lângă asta, este specialist în chestiuni hanseatice şi un adversar declarat al naţionalismului - şi al celui german, şi al celui polonez.

Ideea de a construi în incinta cimitirului, situat într-o zonă cu pădure, un cămin pentru asistenţa muribunzilor i-a venit Halinei Piątkowska atunci când tot mai mulţi bătrâni din Republica Federală şi din R.D.G. au venit să cerceteze locul şi s-au declarat de-a dreptul entuziasmaţi de frumuseţea sa şi de aspectul său îngrijit.

Luna în creştere promite vreme senină pentru următoarele zile. Poate totuşi mai mergem la cules de ciuperci.

Vale das Eiras, 7 ianuarie 1990

Stau şi cumpănesc printre agavele şi cactuşii mei din faţa casei vechi, pe care i-am plantat acum un an şi care de atunci cresc fără prea multă îngrijire, dau mereu lăstari noi şi acum se înalţă de parcă ar fi acolo dintotdeauna: ea nu trebuie să se numească Piątkowska, el nu Reschke, ea nu trebuie să fie medic pediatru, el nu profesor de istorie; ca situaţie socială ar trebui să rămână doar văduvă şi văduv. Apoi văd sfârşitul lor: pier împreună într-o călătorie cu maşina şi, deoarece nu apare nici o rudă, sunt îngropaţi într-un cimitir dintr-un sat (italian). "Ideea" celor doi ar trebui comentată pe măsură ce devine realitate prin scrisori, telegrame, articole de ziar etc. Scrisori, de exemplu, de la un chinez din Hong Kong, care nu poate ajunge la mormintele familiei sale din apropiere de Beijing; de la un israelian născut la Danzig, care solicită un sector evreiesc - "unul foarte mic" - în cimitirul german din Gdańsk; de la un scriitor polonez din Wilna, care trăieşte la New York şi, în ciuda americanizării, cere şi el repatrierea.

Profesorul Reschke - îl numesc în continuare astfel - vorbeşte uşor insistent, cu o voce parcă voalată de tristeţe. Se îmbracă elegant într-un mod demodat, e nemulţumit de rătăcirile sale politice, cu toate acestea se consideră "de stânga" într-un fel conservator şi este înclinat către sentinţe sentimentale care, ca o consecinţă logică, se pot transforma în cinism.

Când am răsădit ieri, cu ajutorul lui Ute şi la dorinţa ei, cactusul cu nouă braţe, pe care l-am salvat (furat) acum un an sub forma unor segmente amputate din grădina căzută în paragină a vechii noastre case, aşadar, când l-am răsădit acum, ducându-l din stratul din grădina interioară afară, în aer liber, în partea sudică, a trebuit să procedăm cu grijă, punând o scândură dedesubt, pentru ca nici unul dintre braţele cactusului să nu se rupă, chiar dacă fiecare braţ frânt poate fi sădit cu partea ruptă într-o gaură de plantare, ca să dea lăstari noi. Cum făceam asta, mi-au venit nişte idei referitoare la societatea comercială germano-polonă de cimitire, în a cărei arie de activitate vor intra mai târziu şi reînhumări la Gdańsk, la Wilna... Nu e de mirare că răsădirea cactusului mi s-a părut semnificativă.

Am văzut în Der Spiegel cum, după ce de-a lungul câtorva decenii s-a dovedit un cinic, R. Augstein s-a amestecat cu naţionaliştii.

Citesc abia acum Versetele satanice ale lui Salman Rushdie. Un roman literalmente fabulos. Scris inteligent, naiv, suveran. Cu oricâtă îndrăzneală ar spune lucrurilor pe nume, e o carte remarcabil de pioasă, în faţa căreia duşmanii lui Rushdie dau impresia de "oameni fără Dumnezeu". Faptul că m-am retras din Academie din cauza acestui autor rămâne un prilej de desfătare.

Vale das Eiras, 8.01.1990

Ieri am extras din patru sepii choco de mărime mijlocie o sticlă de trei sferturi de litru aproape plină de "sepia natural" şi astăzi am desenat cu ea, după un original bine conservat în alcool din toamna anului trecut, un "Dans al călugăriţelor".

Proaspătă, cerneala naturală este imprevizibilă în negreala ei, mai târziu capătă (uneori) o consistenţă negru-maronie. Procedura extragerii cernelii - astăzi am avut la masă sepiile fierte cu legume - este o plăcere. (Pentru prima dată am folosit cerneala aceasta la sfârşitul anilor şaizeci, în Bretania, iar după aceea abia de la mijlocul anilor optzeci încoace, de când, fiind în Portugalia, sunt aproape de sursă, în special după întoarcerea de la Calcutta, la începutul lui februarie '87, apoi în alternanţă cu desenele în cărbune pe tema "Totes Holz".

Din nou Augstein. Articolele sale de fond din Der Spiegel sunt periculoase, deoarece sunt clădite, într-un mod genialo-puberal, nu atât pe argumente, cât pe o atmosferă generală care în parte există, în parte este indusă prin discurs. Constelaţia celor trei aştri aducători de nenorocire poate fi numită după Schönhuber, Waigel şi Augstein, însă (deocamdată) numai Schönhuber îndrăzneşte să-şi citeze fraţii întru spirit german. Voi dezvolta acest punct într-un alineat pentru Tutzing şi, pentru contrast, va trebui să cumpănesc la discursul lui Brandt de la congresul partidului.

În discursul pentru Frankfurt am ajuns (la pagina 18) până la Hundejahre; ultima treime cere o formă restrânsă, iar finalul discursului, unitatea Germaniei (reunificarea), trebuie confruntat cu încuietoarea Auschwitz. ş...ţ

Azi la mare. Talazuri. Scoici. Pe drumul încolo, peste pământuri, de la unele încă sălbatice până la altele integrate în mici gospodării ţărăneşti, presărate cu trufaşe construcţii pseudo-maure, am şterpelit plante agăţătoare, agave, mlădiţe de Opuntia, şi le-am răsădit după-amiază. Viaţa e uşoară aici: ca de azi pe mâine. Lumea există numai în ziare întârziate. Mâine e lună plină.

După un curs al acţiunii la început plin de speranţă, apoi mai dur şi în final îngheţat într-o vătămătoare necesitate imperioasă, Krebsgang sau Unkenrufe trebuie să lase loc pentru reflexii din direcţia opusă, pentru contraacţiuni, poate şi pentru finalul fericit în care, la sfârşit, vin bengalezii şi alţi asiatici; şi totuşi îmi doresc să mă limitez la o povestire mai lungă. Cimitirul ar trebui să fie pe jumătate ocupat înainte să se ajungă la reînhumări, însă apoi să nu mai fie "întăriri", astfel încât reînhumările să aibă un efect revigorant asupra afacerii. Căminele pentru bătrâni muribunzi atrag vizitatorii: copii ai celor expulzaţi, nepoţi ai lor, pentru care se construieşte ulterior un hotel pe un teren cumpărat în Kaşubia.

Vreau ca, desenând, să mi le amintesc pe călugăriţele mele: cât de frumoase sunt, în toate privinţele, cu membrele lor.

În pregătire la Editura Polirom. Traducere din limba germană şi note de Ruxandra Hosu. Colecţia Biblioteca Polirom. Seria Proză XXI