Opinie Daniel Dăianu: Economisire şi capital autohton în România. Aportul lor poate fi mai mare!

Banca Naţională a găzduit recent o dezbatere referitoare la perspectiva de creştere economică în România, rolul politicii monetare şi al cursului de schimb. Ca şi în alte dăţi, s-a remarcat că nivelul de economisire internă este scăzut în raport cu nevoile investiţionale, că este nevoie de capital străin. Această constatare este în acord cu ceea ce spun manualele de economie şi anume că, îndeobşte, capitalul ar curge din zonele unde este abundent şi, deci cu randament presupus mai scăzut, către regiunile unde este mai rar şi poate obţine câştiguri superioare. Dar există lecţii ale mersului economiilor emergente, ale crizei financiare actuale (ale altor episoade de criză), ce impun nuanţări tezei amintite. În plus, starea economiei româneşti cere observaţii aparte.

Lumea industrializată trece printr-o combinaţie de crize: una financiară (a economiilor suprafinancializate), una a zonei euro (de design şi politici defectuoase), una socială, una a globalizării (apar limite ale "deschiderii" în raport cu capacitatea de adaptare). În ţări mai mari şi mai mici, mai puternice şi mai slabe, se examinează relaţia între factori interni şi externi de mişcare a economiilor. Aici se au în vedere, inter alia, funcţia adesea destabilizatoare a fluxurilor de capital volatile şi nevoia de a reduce vulnerabilităţi când robusteţea sistemelor este afectată de dependenţe excesive, de evenimente extreme, de incertitudine în general. Precum Anteu, comunităţi şi ţări caută să-şi întărească "picioare proprii", rădăcini. Şi mă gândesc nu la protecţionism, ci la politici pragmatice, care înteleg pericolele ce decurg din deşirarea unor ţesuturi economice şi sociale. În UE aceste căutări pot fi văzute la nivel naţional şi la nivelul Uniunii, care concurează în spaţiul global cu entităţi gigant (SUA, China, India).

Economiile (ţările) ce beneficiază de economisire internă substanţială şi care au acumulare de capital intensă şi, mai ales, de bună calitate, orientată către tradables (nota bene: tradables înseamnă nu numai bunuri exportabile ci şi importabile, ce acoperă nevoi interne) au şanse mai bune în competiţia globală, sunt mai robuste!

România are o rată de economisire insuficientă, care explică, parţial, importul masiv de capital în deceniul trecut, când am ajuns la deficite de cont curent de 12-13% din PIB între 2007 şi 2008. Rata de economisire totală a fost, ca medie, în jur de 17% din PIB între 2000 şi 2008 (potrivit datelor UE). Este o rată mult inferioară celor consemnate în ţările nou industrializate din Asia, cât şi pentru alte economii emergente, unde rata de economisire a fost peste 30% din PIB. Notabil este că rata de la noi este comparabilă cu niveluri întâlnite în Europa Centrală şi de Răsărit. Poate fi economisirea internă mărită? Unii afirmă că nu din cauza veniturilor scăzute. Dar nu există evidenţă empirică convingătoare în acest sens. Dimpotrivă, aş spune. Anii de criză au arătat o mărire a propensiunii spre economisire, de a limita cheltuieli. Este adevărat că una este o creştere forţată a acestei înclinaţii şi altceva când fenomenul este natural; între 2009 şi 2010 rata a crescut la cca 21% din PIB, faţă de aproximativ 17% în anii precriză, şi a ajuns la peste 24% din PIB în 2011 (date UE). Însă distincţia între o evoluţie normală şi una forţată, deşi utilă, este greu de operaţionalizat. Mai mult, ceva forţat poate în timp să devină un nou firesc. Rămâne în cele din urmă un fapt: că mulţi cetăţeni şi numeroase firme au experimentat pe propria piele efectele supraîndatorării, că încearcă să-şi gospodărească mai bine resursele proprii.

Astfel ajungem la o a doua chestiune majoră privind economisirea: dacă are sens ca politica publică să o încurajeze. Dacă pornind de la nivelul resurselor interne (nu ne referim la resurse naturale) se adoptă teza că tot ce se poate face este atragerea de capital străin, opinia mea este că facem o greşeală mare -pe plan cognitiv cât şi al politicii (ca policy) concrete. Raţional este să avem o politică economică ce încurajează economisirea internă, publică şi privată (inclusiv prin sistemul deductibilităţilor fiscale). Mai ales că va fi tot mai scump în lume capitalul financiar în perioada ce vine, pe fondul crizei provocate de supraîndatorare şi demografie.

Discutând despre economisire ajungem în mod inerent la problema acumulării, a formării capitalului (productiv şi financiar). Se afirmă că nu avem capital autohton suficient. Este o constatare de bun-simţ, aproape. Dar de ce nu avem? Şi, totodată, se cuvine să distingem între stoc şi flux. Un răspuns facil ar fi legat de gradul de dezvoltare inferior al economiei româneşti, fie ea în UE. Această explicaţie nu poate însă satisface. În primul rând, întrucât o economisire intern bine peste 20% din PIB (în 2011 rata economisirii totale a fost de peste 24,5% şi nivel apropiat este prognozat pentru anii următori), dacă s-ar materializa în investiţii publice şi private de calitate, ar sprijini dezvoltarea economică. O mare problemă a României este ineficienţa crasă a multor cheltuieli publice şi orientarea multor investiţii private către sectoare non-tradables. Este de notorietate că, ani la rând, peste 5% din PIB s-a alocat din bugetul public pentru bunuri de capital (capital goods), fără ca aceasta să se concretizeze în infrastructura extinsă şi bună. Absorbţia jalnică a fondurilor europene îşi are corespondent în risipa şi ineficienţa utilizării banului public în ansamblu. Acemoglu şi Robinson, cu raţionamenţe înrudite cu cele ale lui Dani Rodrik, vorbesc despre "instituţii extractive" vs. "instituţii inclusive" (în "Why nations fail", 2012) în explicarea performanţelor economice; "instituţii extractive" ar favoriza extragerea de rente necuvenite din sectorul public, adică ce se practică la noi de mult timp, ca şi în alte ţări cu corupţie endemică şi rezultate economice submediocre.

Care este inferenţa de bază? Trebuie să schimbăm modul în care utilizăm economisirea publică şi chiar cea privată. În sectorul public trebuie să existe un alt proces de producere a bunurilor de capital (cei 5% din PIB), un alt fel de a face achiziţii publice şi o altă funcţionare a companiilor de stat. Dacă admitem că învăţământul şi sănătatea sunt nu cheltuieli, ci investiţii publice (în capital uman), avem nevoie de o altă abordare şi o creştere a volumului, cât şi a eficienţei utilizării resurselor alocate pentru aceste domenii.

Cât priveşte sectorul neguvernamental, politica publică trebuie să utilizeze mijloace pentru a stimula orientarea resurselor către tradables, către valoare adaugată mai înaltă. Pe acest fir ajungem la chestiunea cursului de schimb. Dincolo de handicapul creat de euroizarea înaltă a economiei (ce amputează eficacitatea politicii monetare), stimularea producţiei de tradables prin cursul de schimb nu are sorţi de izbândă dacă nu există elasticităţi favorabile pe latura ofertei interne (este necesară o flexibilitate structurală a producţiei). Dar o rigiditate structurală importantă nu este un dat pentru totdeauna; depăşirea ei depinde de politici economice. Există şi un aspect cheie ce nu prea intră în discuţia publică de la noi. Experienţa economiilor emergente cu succes arată că pentru construcţia de avantaje competitive, pentru valorificarea economisirii interne, este esenţială netolerarea aprecierii reale a monedei naţionale (şi nu am în vedere consolidarea rezervelor valutare ca tampon la şocuri externe adverse). Am avut ani de apreciere puternică, chiar nominală, a leului, indusă de liberalizarea contului de capital - reclamată de aderarea la UE. Aceasta nu a ajutat alocarea resurselor către tradables. Cehia şi Ungaria, de pildă, aveau o rată de economisire naţională de sub 20% din PIB în 2010/2011, sub cea din România. În schimb au balanţe comerciale mult mai echilibrate, au producţie mai competitivă. Ce să spunem despre Polonia, care a reuşit să evite recesiunea prin capacitatea de adaptare a producţiei interne. La caracteristici similare, cei care economisesc şi investesc mai bine (deştept) au premise mai favorabile de a creşte durabil. Dacă la această concluzie adăugăm şi o absorbţie mult crescută a fondurilor UE, înţelegm ce poate duce rata de creştere reală potenţială a PIB-ului în România, coborâtă de criză la probabil cca 2% acum, la să zicem 4%.

Hibele modelului de creştere în Europa Centrală şi de Răsărit, revelate de mănunchiul de crize, ne obligă să reconsiderăm măsuri de politică economică. Economisirea (saving) în România trebuie să fie încurajată. Tototodată, capitalul autohton se poate dezvolta dacă economisirea va fi bine folosită/investită. Fructificarea capitalului autohton trebuie judecată după modul în care lucrează alături de, sau împreună (prin participări comune) cu capitalul străin ce operează în România. Când analizăm economisirea şi capitalul intern se cuvine, prin urmare, să avem o abordare dinamică şi să învăţăm lecţiile istoriei, ale crizelor.