Reeducarea în România comunistă (II)/ de Mircea Stănescu
În Colecţia "Document" (iniţiată de Andrei Pippidi) a Editurii Polirom se află în pregătire cartea lui Mircea Stănescu "Reeducarea în România comunistă. Volumul al III-lea: Târgu Ocna, Canal, Ocnele Mari", volum apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
II.
(1950-1953)
II.1. Deţinuţii transferaţi
Localiatea este situată la 12 km de Râmnicu Vâlcea şi, în perioada comunistă, închisoarea a găzduit deţinuţi politici închişi administrativ (necondamnaţi). Anterior, încă de la înfiinţarea sa, în 1837-1838 şi construirea corpului mare începând din 1890, ea îi grupase pe deţinuţii de drept comun condamnaţi pe viaţă, care îşi ispăşeau pedeapsa lucrând în salină. În perioada interbelică aici au fost închişi şi comunişti, între care Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Închisoarea avea 60 m lungime şi 30 lăţime. Intrarea în perimetrul închisorii avea loc prin "Turnul Alb", care se continua cu un drum, pe laturile lui fiind două curţi pentru plimbarea deţinuţilor. Celularul se afla în spatele acestora, având două niveluri (parter şi etaj), cu 12 camere de detenţie, de 12-14/6 m, dispuse în cele două laturi ale clădirii câte 3 pe nivel. În partea din faţă, laturile erau despărţite de drumul de acces, în timp ce în spate erau unite printr-un culoar. Ferestrele camerelor de detenţie erau orientate către curtea închisorii. În colţurile fiecărei camere erau dispuse 4 priciuri, iar capacitatea lor era de 20-50 de oameni. Pentru încălzire pe timpul iernii erau sobe cu lemne.
La început comandant al închisorii a fost un anume Florescu, apoi lt. Dumitru Alexandrescu (1951-1954).
În martie 1949 închisoarea găzduia exclusiv deţinuţi politici, internaţi administrativ ("lagărişti"). Ei se aflau în custodia Securităţii.
Pe 24 aprilie 1949, un "lot" important de 20 deţinuţi legionari şi asimilaţi este transferat în închisoare. Între ei erau: Octavian Tripa, Nicolae Crăcea, Ion Victor Vojen, Petre Ţuţea, gen. Dumitru Coroamă, Dumitru (Tache) Funda şi preotul Ion Dumitrescu-Borşa.
În perioada 10 iulie-1 decembrie 1950 director al închisorii a fost Loghin Inochent Păcuraru.
În august 1950, conform evaluărilor oficialilor din MAI închisoarea putea primi încă 300 de deţinuţi politici şi 100 de drept comun, motiv pentru care erau cerute 400 de rogojini şi 200 de pături.
În perioada 15 noiembrie 1950-1953 închisoarea a devenit "unitate productivă", cu indicativul Unitatea de muncă nr. 4 Ocnele Mari, care avea ca obiect prelucrarea lemnului. Ulterior, aici va fi lucrată tâmplăria pentru "Casa Scânteii".
La o dată nedeterminată, închisoarea avea un efectiv de 500 deţinuţi, dintre care 448 politici ("contravoluţionari") şi 52 de drept comun. După categoria politică, ei se prezentau astfel: "legionari" - 279; "PNŢ-işti" - 38; "PNL-işti" - 16; "PSDI-şti" - 17; "SSI-işti (foste cadre ale Ministerului Afacerilor Interne)" - 98.
II.2. Deţinuţii reeducaţi
Pe 1 ianuarie 1951, de la închisoarea Târgşor, via Aiud, a fost transferat un lot de deţinuţi cărora le expiraseră pedepsele, între care şi Tudor Câmpeanu. La destinaţie a aflat că primise o condamnare administrativă de 24 de luni.
Prin ianuarie 1951 de la închisoarea Piteşti au fost transferaţi 6 deţinuţi reeducaţi: Grigore Ştefănescu (zis Gore), care era şeful lor, fost student la Academia Comercială sau Drept, condamnat la un an şi jumătate, la acea dată "lagărist", de origine din Râmnicu Vâlcea, unul dintre cei indicaţi de Ţurcanu ca fiind foarte implicaţi în maltratări la închisoarea Piteşti, care luase parte la demascările de pe secţia "lagăr", la parter; Ion Samson, la acea dată "lagărist", fost student la Medicină, originar tot de prin Roman, şi el indicat de Ţurcanu ca fiind foarte implicat în maltratări la închisoarea Piteşti şi care luase parte la demascările de pe secţia "lagăr", la parter; Mihai Giurconiu, fost student la Medicină, ţărănist, originar din Roman; Constantin Gemeniuc, care făcuse parte din "lotul" Universitatea Iaşi, împreună cu Alexandru Bogdanovici, implicat şi el în demascările de la Piteşti; Liviu Vlădoianu; şi încă unul neidentificat. Scopul regimului era declanşarea, şi în această închisoare, a unei acţiuni de acelaşi gen. Prin urmare: "Metastaza Piteşti prolifera."
La scurt timp, reeducaţii au preluat toate muncile administrative (bucătăria, plantoanele, distribuirea hranei, spălătoria, baia ş.a.), înlocuindu-i pe deţinuţii de drept comun care până atunci făceau oficiul respectiv. Era un pretext pentru reorganizarea reţelei informative în vedeera constituirii dispozitivului demascării.
II.3. Demascarea
Prin februarie 1951 secţia de la etaj de pe aripa nord a închisorii, care cuprindea camerele 10, 11 şi 12, numită "Trei camere mari", a fost eliberată în vederea instituirii izolării. La fel s-a întâmplat şi cu camerele de dedesupt, deţinuţii aflaţi acolo fiind mutaţi în cealaltă aripă a închisorii. Prin urmare, jumătate din închisoare fusese golită în vederea demascării. Printre cei transferaţi în secţia de izolare, cu care s-au început demascările, au fost circa 10 deţinuţi: Gheorghe Caranica din Constanţa, muncitor, arestat din timpul lui Antonescu, acesta făcuse 9 de închisoare; Virgil Mateiaş, fost comandant legionar şi prefect de Făgăraş, în 1940, necondamnat; Ilie Boia, fost avocat din Roşiorii de Vede; Vălimăreanu; Ştefan Verşescu, preotul Andrei Adam, Ilie Rotea şi Atanase Papanace şi avocatul Nicolae Mătuşu.
Camerele aveau funcţiuni diferite: prima (nr. 10) era de aşteptare, "depozitul", din care reeducaţii luau deţinuţi de demascat (care la prima serie, desigur, nu a funcţionat); cea de-a doua (nr. 12) era camera de demascare, în care deţinuţii erau maltrataţi; iar ce-a de-a treia (nr. 11) era camera de supraveghere a demascaţilor şi de scriere a "demascărilor".
Dintre reeducaţi, cei mai feroci erau Grigore Ştefănescu, Samson şi Giurconiu.
În camera a treia, Liviu Vlădoianu şi Samson au fost plantoane, cu rolul de a-i supraveghea pe demascaţi şi de a se supraveghea şi reciproc.
În urma maltratărilor Ştefan Verşescu a încercat să-şi ia viaţa. Tototadă, Verşescu şi preotul Andrei Adam au fost bătuţi până au înnebunit.
După încetarea demascărilor "Unii dintre ei şi-au revenit mai repede, alţii şi-au revenit mai greu."
III.
CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ
(1949-1955)
Introducere
Scopurile generale ale construcţiei Canalului - aşa cum au fost ele definite începând cu hotărârile publicate în presă şi terminând cu discuţiile şi ordinele interne cele mai secrete ale Partidului - aveau în vedere obiective politice şi economice.
Cum poate fi înţeleasă o asemenea abordare?
Într-un sistem precum cel comunist, scopurile economice nu sunt niciodată autonome: ele depind de cele politice. În perioada respectivă, sarcinile erau legate de "programul de construire a socialismului", ceea ce înseamnă că baza deciziei a fost una pur politică. Regimul comunist din România instalat la putere de sovietici în 1945 nu avea însă resursele financiare pentru un proiect de o asemenea anvergură, întrucât economia fusese secătuită de război şi de despăgubirile pe care ţara trebuia să le plătească Uniunii Sovietice. Situaţie de care el însuşi era, de altfel, perfect conştient. Spre deosebire însă de Vechiul Regim, "care nu îngăduia lucrări mari, care nu aveau în vedere profiturile", noul regim avea un alt mod de a contabiliza câştigurile, care nu se raporta la rentabilitatea economică, ci viza rezultate de alt tip. Sau, în termenii Anei Pauker: "Noi o treabă ca asta n'o putem face ca o treabă tehnică, este o treabă în primul rând politică-tehnică, nu tehnico-politică."
La originea construcţiei Canalului, surse din cercul restrâns al conducerii regimului indică cererea lui Stalin, adresată lui Gheorghiu-Dej în cursul unei întrevederi avute la Moscova în 1948. Ideea liderului de la Kremlin era cu adevărat programatică, întrucât sarcinile care stăteau în faţa regimului comunist din România nu se puteau realiza în absenţa cadrelor politice şi tehnice, construcţia Canalului fiind prilejul formării lor. Iată de ce angajarea într-o asemenea construcţie viza doar în mod secund consecinţe economice, primordiale fiind efectele de inginerie socială.
*
Valea Neagră reprezintă traducerea din limba turcă a termenului Kara Su, vale care traversa Dobrogea de la Est la Vest şi, atunci când ploua, se umplea cu o apă tulbure, plină de mocirlă, care se vărsa în Dunăre lângă Cernavodă. Pe acest traiect va începe contrucţia Canalul Dunăre-Marea Neagră.
În acest scop, au fost înfiinţate 12 lagăre de muncă: Cernavodă (Columbía), Km 4 (Saligny), Kilometrul 23, Kilometrul 31 (Castelu), Poarta Albă, Galeş, 9 Culme, Peninsula, Năvodari, Midia, Constanţa (Stadion) şi Eforie Nord.
Deţinuţii aduşi la Canal cu trenul erau debarcaţi în halta Dorobanţu, după care erau repartizaţi în lagărele din Dobrogea. Lagărul Poarta Albă era situat aproximativ la jumătatea distanţei dintre Dunăre şi Marea Neagră, fiind centrul de tranzit din care se făceau repatizările către celelalte lagăre din zonă. De regulă, la Poarta Albă rămâneau condamnaţi sub 5 ani, în timp ce cei cu condamnări de la 5 la 10 ani erau trimişi la Peninsula.
Lucrările de la Canal au început în vara 1949. Inaugurarea lor a avut loc cu surle şi trâmbiţe, fiind marcată de toată presa ideologică a vremii. Şi în închisori administraţia făcea propagandă pentru construcţia Canalului, căutând să-i amăgească pe deţinuţi că acolo vor beneficia de aer curat, mâncare mai bună, pachete, vorbitor cu familia, plată pentru munca prestată şi, ceea ce era şi mai important, reducerea pedepselor - aşa numitul "condiţional".
Conform relatării lui Ioan Baciu, şeful Închisorilor şi Lagărelor în perioada 1949-1953, "(Marin) Jianu a spus că Tov Pintilie i(-)a comunicat că să folosească la munci toţi deţinuţi(i,) afară de câteva vârfuri care îi va indica securitatea. Deasemenea(,) Tov Pintilie a spus să fie folosiţ(i) la munci şi deţinuţ(i) bolnavi şi bătrâni(.)"Pentru a pune în practică această politică, "Jianu ordona să înfi(i)nţăm coloni(i) cu deţinuţi în 3-4 zile(,) cu toate că arătam că nu avem posibilităţi(,) că nu avem cadre de conducere şi pază(;) mi s(-)a răspuns că trebuie să (o) fac(,) iar dacă nu(,ţ)să pun pe hârtie că nu execut ordinul şi că suntem neputincioşi(;) am fost nevoiţi să înfiinţăm 15-20 coloni(i) tot cu acel personal care era la Penitenciare(;) în felu acesta nu se putea asigura nici paza şi nici supravegherea deţinuţilor(;) era perioada când paza făcea servici 16-18 ore(,) iar comandanţi(i) acestor coloni(i) erau recrutaţi din rândul caporalilor de pază."
Sovieticii au avut un rol decisiv nu doar în inspirarea proiectului, ci şi în deciziile care erau luate cu privire la Canal. Astfel, Ioan Baciu relatează: "La Canal am fost îndrumaţi de Tov Consilier Şapoşnicov(, la) care eram împreună cu Tov Cosmici(, şi ne-a spus) că la deţinuţi(i) dupe Canal să le asigurăm un regim mult mai bun decât la închisoare(;) în privinţa re(e)ducări(i) ne(-a) spus să le dăm cărţi de literatură şi ch(i)ar ideologică(,) piane(,) să facă teatru(,) muzică(,) radio(,) sport(;) şi aceste lucruri s(-)au făcut la Canal(,) dar nu au dat rezultate(,) că(ci) oameni(i) erau f. slab pregătiţi politic(,) şi am desfiinţat(-o) şi acolo."
El adaugă: "Deasemenea, şi Lt Col Bădică a primit îndrumări de la Tov Consilier Ivanov să facă re(e)ducare la deţinuţi indiferent de categorie penală."
Ioan Baciu continuă: "În toamna anului 1952 am fost chemat la Tov Consilier (sovietic) de la Dir G(ener)ală a Miliţiei şi mi(-)a atras atenţia că nu este bine cum să lucrează la Canal(, şi că este necesar) ca deţinuţi(lor) să li se dea cărţi, ziare, radio ect.; i(-)am raportat că nu avem cadre care să asigure această muncă(;) mi-a spus că este neapărat nevoie să asigurăm cu cadre bune această muncă(;), deasemenea, Tov Consilier (sovietic) care se ocupă (cu) problemele de Penitenciare şi Lagăre spune că (reeducarea) să se facă la toţi acei care lucrează(,) indiferent de categoria penală."
*
Cu privire la cifrele deţinuţilor de la Canal avem un tablou oficial care indică următoarea evoluţie temporală:
Pentru 1949 - 6.400 (la 1 septembrie), 7.721 (la 1 octombrie) şi 6.422 (30 octombrie);
Pentru 1950 - 5.382 (la 30 iunie), 5.772 (la 30 iulie), 6.400 (la 30 august) şi 7.721 (la 30 septembrie);
Pentru 1951 - 15.000 (la 6 iunie) şi 15.609 (la 1 septembrie);
Pentru 1952 - 11.552 (în februarie), 14.809 (în martie), 14.919 (în aprilie) şi 17.150 (în mai); 15.332 (pe 17 iunie), 17.837 (în iulie), 22.442 (în august), 22.877 (în august) şi 20.768 (în septembrie).
Pentru 1953 - 20.193 (în aprilie), 17.014 (în iunie) şi 14.244 (în iulie).
Din estimările noastre, cifrele par să fie credibile, motiv pentru care le cităm. Documentele care le conţin fac parte din Fondul Procuratura Regională Constanţa şi se referă la "muncitori MAI", adică la deţinuţi - politici şi de drept comun - care lucrau pe şantier. Dat fiind că în perioada 1949-1955 politicii au reprezentat majoritatea absolută a lucrătorilor, le putem considera, grosso modo, ca fiind echivalente cu numărul acestora.
În acelaşi timp, deţinem o statistică privitoare la proporţia muncii forţate în ansamblul forţelor de muncă ale Canalului, care se prezintă astfel:
1949 - 19,2% (la 1 septembrie), 22,9% (la 1 octombrie) şi 19,8% (la 30 octombrie);
1950 - 20,7% (la 30 iunie), 20% (la 30 iulie), 19,6% (30 august), 23,1% (30 septembrie);
1951 - 43,8 (la 1 mai);
1952 - 60% (lună neindicată) şi 82,5% (în noiembrie);
1953 - 47,5% (în trim. I), 55,5% (în trim. II) şi 62,4% (în trim. III).
La această analiză cantitativă trebuie adăugată şi o analiză calitativă, care presupune că normele deţinuţilor erau la cu totul alt nivel decât cele ale "lucrătorilor civili" (între triplu şi cvadruplu), fapt care face din munca forţată elementul determinant implicat în obiectivul Canalului.
Fragment din "Reeducarea în România comunistă (1949-1955), Târgu-Ocna, Ocnele Mari şi Canalul Dunăre-Marea Neagră", vol III, de Mircea Stănescu, în pregătire la Editura Polirom