Cel băcăuan, cel sălăjan: sculptorul cu rădăcini rurale/ de Aurelia Mocanu

Autor: Aurelia Mocanu 27.07.2012

Admir în Alexandru Gheorghiţă şi Aurel Contraş doi creatori ai generaţiei mature locuiţi încă de buna-cuviinţă a ruralului profund, dintr-o vatră de sat, la margine de păduri. Dacă dobrogenul Boris Caragea a fost profesorul băcăuanului Gheorghiţă la Bucureşti, bănăţeanul Ladea l-a format pe Contraş la Cluj. Acestor mari diagonale de impregnare rurală, le simt un punct de echilibru formal datorat stilisticii lemnului. Fibra creşterii în coroană, ca plinătate, ca miez al temeinicului, e subliminală la cei doi creatori care păşesc cu atelierele active peste mileniul trei. Mai ales în deceniile de senectute, memoria profundă a ruralului antebelic irumpe în atelierul celor doi, Gheorghiţă şi Contraş.

În primele decenii de creaţie, sculptorului Gheorghiţă (1931-2011) chiar i s-au atribuit stilistic metafore ale pădurii gotice, prin amploarea "dendrologică" a arcuirilor sale în piatră sau lemn. Apoi, prin modelarea şi şlefuirea pe selă a ghipsurilor, Gheorghiţă, septuagenar, dă mai multă atenţie articulărilor corpului uman, chiar costumaţiei aferente. Apar torsul-maternitate, curbele fructiforme, perforările şi ovoidele. Născocitor de forme cu tâlc, de la dihănii la ritualuri de fertilitate şi citate muzeale, sculptorul se defineşte în seria mare a ultimelor lucrări printr-o sintaxă a adiţiei simetrice pe verticală şi o preferinţă pentru planuri concave. Gheorghiţă "căuceşte" formele, le dă un mister potenţial de fructă care se dezghioacă.

Atelierul de senectute i-a devenit, iată, un neastâmpărat teatru plastic. Distribuţia de personaje provine din poetica cuplului şi din legendele lumii, iar recuzita din "fântâneaua" memoriei personale (toponim al satului natal băcăuan), cea cu forme ale arhaicului rural. De dimensiuni cordiale, dar apt proporţionate pentru ridicări mari de scară, actorii-sculpturi sunt arătări bine finisate, preponderent în lemn, cu poleiri colorate sau alburii. Sensibilitatea maturată de înţelepciune umanizeză obiectele utilitare ţărăneşti. Naşte familii de forme mitic-simbolice, care animă articulări constructive de volumetrie postbrâncuşiană. Fabula sapienţială induce antropomorful în cele mai domestice alcătuiri de forme.

De peste un deceniu, Gheorghiţă a lucrat în atelierul casnic, aflat între două curţi-grădină. S-a mişcat printre acareturile gospodăreşti ale clanului de cinci artişti, dar şi printre viţe, ghivece cu cactuşi, minunate colecţii etnografice şi nepoţeii din strada Polonă. De-a lungul susţinutei cariere, primul atelier, cel mare, din str. Pangratti, comun cu soţia sa, sculptoriţa Geta Caragiu, a livrat destule proiecte monumentale (o ecvestră Mihai Viteazu, un monument Pârvan, compoziţia Înşir-te mărgărite, portretele de for public: Ştefan cel Mare sau Coşbuc). Gheorghiţă a fost invitat în 1968 la Accademia Vannucci de la Perugia, a onorat Bienala veneţiană în 1978 şi a participat constant la expoziţii internaţionale, din 1961 până la Sevilla lui 1993.

Gheorghiţă, septuagenar, rămâne viguros, inventiv formal, în plus, cu vedenii şi rime decorative. Mitologizează cu convingere totemică. Înseriază, de pildă, cupluri aulice din diverse culturi clasice. Stilizează portrete, decupează şi ritmează similifiguri. Face din pisălogul utilitar şi din şurubul de teasc personaj plastic. Logica articulărilor sale formale e narativ-parabolică. Nici himere, nici folclor, ci virtualităţi abstracte umanizate.

Este un palier estetic potrivit şi celuilalt sculptor, Aurel Contraş (n. 1938), format ca sensibilitate primară de aceeaşi expresivitate a lemnului din civilizaţia noastră rurală. Ca şi regretatul Gheorghiţă, Contraş nu atacă neliniştit vectorii spaţiului, ci îi domoleşte cu tactul ordinii, într-un soi de troiţe fără chip manifest. Artistul a copilărit doar lângă mamă, sub Dictatul de la Viena, în satul Căţelul românesc de sub Meseşul Sălajului. Aici s-a întors în anul 2000 şi 2010 cu câte o retrospectivă oferită Muzeului de artă "Ioan Sima" din Zalău. În prima tinereţe, Contraş a lucrat în Banat, a venit apoi la studii de sculptură în Clujul lui Ladea. Mircea Spătaru, aproape congener, i-a fost asistent la clasa lui Arthur Vetro. După 1973, cariera lui Aurel Contraş se desenează la Bucureşti, la început printre decorurile Operei, apoi ca restaurator de lemn la Muzeul Satului. În anii '80, a fost remarcat de mai multe ori la concursul internaţional de la Ravenna, dedicat bronzului pe teme danteşti.

….Sculptorului Contraş i se potriveşte cel mai bine verbul "a drămui" atunci când pune în operă lemnul, lutul modelajului sau piatra de simpozion monumental. Dar şi atunci când face să conlucreze bronzul în chivotul lemnului sau reia, în modelaj, striaţiile de pe blocul de piatră. Spaţiul iradiant din jurul formelor sale calme e atras de un centru, care, de mai bine de un deceniu, este hotărât de trama crucii. În selecţia cu valoare retrospectivă de 30 de piese statuare însoţite de desene, prezentată la I.C.R. Bucureşti în ianuarie 2010, apoi la Muzeul Brukenthal, trimiterea către un miez de tâlc arhaic devine impresie dominantă. Din ea se alimentează senzaţia de reculegere, de împăcare cu obârşiile. Sunt Semne pentru arcă, Semne pentru părinţi, Semene ale înălţării, Peceţi-scut.

De după 1990, retras în atelierul său, sculptorul a polisat câteva stilizări figurative (acelaşi impuls ca la Alexandru Gheorghiţă) care se orchestrează, particular, pe un dublu registru: arhaicul şi christicul. Cavalerii mai timpurii semnaţi de Contraş sunt acum siluete-lespezi de martiri. Torsurile de bronz ale eroilor sacrificaţi sunt retezate cu surdă îndurare. Scutul cavalerului devine un prapor de lemn, cu patină rafinată şi nervură cruciformă. Pe celǎlalt palier, cel al vitalului hieratizat putem identifica pasărea, peştii, ţestoasa. Aceasta din urmǎ se înalţă, de pildă, pe piloţi fini şi lasă proiecţia crucii. O amplă troiţă, articulată din 12 tuburi cu tăietură poleită la capete, sublimeză şirul apostolilor. Ritmurile de crestături suitoare sau asizele care descriu arcada apostolilor au o cumpănire judicioasă între ruptură expresivă şi finisaj hieratic. O tramă recentă la Contraş este cea a arcei şi a valului. Sensibilele disimetrii compoziţionale pe care le stăpâneşte sculptorul invocă astfel mai subtil axa zenitală.

Producţia lui Contraş, alături de posteritatea lui Alexandru Gheorghiţă, într-o aşteptată retrospectivă, emană, ambele, o preţioasă arhaitate a materiilor clasice ale sculpturii: lemn, piatră, bronz într-un acord armonic de bună rânduială cu cele perene.