America mea/ de Julien Green

Mă trag dintr-o ţară multiformă dar oare nu suntem, fiecare dintre noi, fiinţe ale diversităţii? De la nord la sud priveliştile nu seamănă unele cu altele, nici măcar cele mai apropiate. Am studiat la Universitatea din Virginia în anii '20, apoi am început să călătoresc - din 1932 şi până în 1940, după care a venit războiul, şase ani de război. Mi-am străbătut ţara în lung şi-n lat, de la Palo Alto până la lacurile din Maine şi de la rezervaţia Everglades din Florida până în nordul Oregonului. Lumini şi climate, treci de la portocalii care-ţi amintesc de Andaluzia la geruri ca-n Arhanghelsk, cu toate că distanţele din Europa se măsoară la o scară mai modestă. Cât priveşte realitatea - nu există nicio legătură cu clişeele încremenite pe care fotografii şi cineaştii se întrec să ni le ofere.

Altă lume nemaivăzută - la Cypress Swamp, la nord de Charlestone, unde chiparoşii sunt înalţi cât stâlpii de catedrală oglindiţi pe o pardoseală de cerneală neagră. Aerul e greu de mirosuri care l-ar îmbăta şi pe cel mai sobru muritor. Te urci în barcă, te îndepărtezi de maluri şi te cufunzi într-un trecut de preistorie; tăcerea urcă din timpuri imemoriale, plină de grozăvii care l-ar fi încântat pe acel Poe din Casa Usher. Nici un cântec de pasăre, doar strigătele care ajung dintr-o depărtare ce aminteşte de un cer mistuit. Lumina străpunge pe alocuri frunzişul ameninţător şi, când malurile se ivesc ascunse sub povara cameliilor roz sau albe, ai sentimentul că ai scăpat, fără ca nici măcar tu să nu ştii de ce.

În Statele Unite, europenii îşi reconstruiesc o Europă a lor de jur împrejur; această suprapunere a lumilor noastre este una din surprizele americane. Când mă duc la familia Stein, intru de fapt în salonul lor din Paris, cu tablourile de Juan Gris şi Matisse atârnate pe pereţi (mai cu seamă neuitatul portret al doamnei Matisse cu chipul verde-acrişor al mărului necopt), aşa cum erau pe strada din Tour. Doar eticheta şi-a schimbat locul: aici e Palo Alto în loc de Passy. Ca bun american ce sunt, fac pe dos: apartamentul meu din Paris a fost întotdeauna un colţişor de Americă.

Fiecare din călătoriile mele rămâne înfăşurată într-o cută a memoriei, iar impresiile pe care le crezusem risipite încetul cu încetul s-au încrustat pentru totdeauna în amintirile mele. Mai simt şi acum oboseala nesfârşitelor drumuri cu maşina de-a lungul acelor imense state în care America îşi ascunde deşerturile, din care nici unul nu seamănă cu altul: Arizona, Noul Mexic, stâncoase, deşerturile de cereale, de preerii, deşerturile din Idaho şi Wyoming despicate de şoselele interminabile cu zările lor care se tot îndepărtau. Prin 1944, într-una din aceste călătorii care m-au purtat prin şapte state, am ajuns la Monterey, pe coasta Pacificului, dincolo de Chicago. Mergeam să-l văd pe fratele meu mai mare la Birmingham, lângă Detroit. Eram în nord şi totuşi căldura stătută, copleşitoare a lacului în Chicago mă făcea să mă gândesc la un cuptor uitat deschis. La Birmingham, oraşul tăcut se ascundea pentru a-şi trage sufletul sub ulmii înalţi, iar fermele mute, unde nu se vedea ţipenie de viaţă, păreau să spună că pământul nu mai e locuit nici măcar de o gâză cât de mică.

Cu câteva zile înainte de a pleca, m-am dus la Berkeley, unde fusesem chemat ca să le vorbesc studenţilor, şi am luat-o de-a lungul golfului San Francisco. M-am oprit la un moment dat ca să mă uit la Alcatraz, solid înfiptă pe insula stâncoasă. Prizonierii de acolo sunt cum nu se poate mai disperaţi pentru că văd, ba, chiar mai rău, aud din închisoare zgomotele vieţii. Majoritatea sunt tineri, bântuiţi de toate poftele, inclusiv de cele ale cărnii. Dacă s-ar afla mai departe, într-un deşert, de exemplu, n-ar mai fi invadaţi de vedeniile unui oraş atât de apropiat, ale unei aşezări ale cărei zgomote ajung până la ei şi în care vibrează toate plăcerile de la care ei sunt opriţi, simpla plăcere, de pildă, de a te uita la oamenii care merg pe stradă. Iată încă o viziune puritană a pedepsei. Să fim cinstiţi, unde îi găseşti pe cei care, începând cu toţi politicienii, la grămadă, n-ar merita să stea în locul condamnaţilor? Şi toate astea sub un cer de un albastru integral, lângă golful, pe insula asta din care răzbat ţipete tăcute.

Să luăm un viraj uriaş spre sud. Prietenul născut în Virginia, care mă conduce la Duke, una dintre cele mai bogate universităţi din ţară, greşeşte drumul şi un student se oferă să ne conducă. Începe imediat să ne explice cum e cu universitatea lui: "Este mai interesantă decât Oxfordul, ne spune, pentru că e tot gotică, dar e mai mare şi cu siguranţă a costat mai mult." E un băiat frumos, chiar când debitează prostiile astea, frumos ca milioane de alţi americani şi nu pot să nu mă gândesc: "America, bogăţia ta este tineretul acesta care se reîmprospătează, cel mai frumos din lume. Lasă bătrânei Europe zidurile vechi şi bucură-te că nu eşti ogivală!" Imposibil de exprimat ce simţi în faţa acestor nenumărate colegii, la vederea falsului gotic nou-nouţ! Dacă vrei, da, este Oxfordul, cu turnuleţele, cu garguile care străjuiesc la colţuri, cu bolţile articulate de nervuri, cu arcadele porticurilor, totul devorat de un soare tropical care macină impostura. Cum de nu au înţeles că o climă ca a lor cerea un stil colonial: cum ar fi triumfat aici coloanele neogreceşti pe care Jefferson le-a răspândit peste tot în Charlottesville! Goticul se potriveşte cu o ţară de ploi şi ceţuri. Numai în America găseşti o capelă cu ogive înconjurată de palmieri! Dar Palermo?, îmi şopteşte o voce abia auzită. Da, ştiu, dar tot eu am dreptate. America e făcută pentru zgârie-norii din New-York, pentru clădirile din fier, piatră, sticlă şi oţel de la Chicago, pentru căsuţele de lemn cu pridvorul lor simplu din Idaho sau pentru casele elegante ascunse la capătul unor străzi lungi, înecate în verdeaţă de lângă Savannah.

Căci mă întorc iar şi iar la oraşul mamei pe care nici un alt oraş de pe cele două maluri ale Oceanului nu-l pune în umbră. Râul înainte de toate. Un fluviu imens, cu apele de un roşu mâlos, care nu oglindesc nimic, nici măcar copacii de pe maluri. Stejarii mari sunt înfăşuraţi în muşchiul acela cu lungi franjuri unduitoare. O vegetaţie parazitară care produce un amestec inexprimabil de mizerie şi de somptuozitate. Însăşi abundenţa ei te tulbură. Culoarea care şovăie între cenuşiul palid şi verzuiul posomorât îi dă un aer teatral şi sinistru totodată, care impregnează peisajele din sud de o melancolie obsedantă. Văzută de departe, te duce cu gândul la o coamă de păr. Ne vine din Barbade, al căror nume descrie acest aspect bizar. La noi i se spune muşchi spaniol.

M-am aşezat singur, în salon, în casa în care mama şi-a petrecut copilăria. Văd pe fereastră casa drăgălaşă, în stil colonial, în care a locuit Thackeray când a venit aici să scrie câteva pagini din Virginians. Pe latura cealaltă a pieţei mari şi umbrite, se aude vocea dulce a unei negrese care vinde fructe. Casa e cufundată în tăcere, totul străluceşte: oglinzile înclinate, mobilele de lemn întunecat şi parchetul negru...

La asfinţit, bulevardele lungi ale oraşului şi piaţetele umbroase sunt ca scăldate într-o lumină sângerie. Mă plimb de-a lungul bătrânelor case de cărămidă trandafirie şi brună şi mă întreb până unde şi în ce măsură oraşul acesta face parte din mine. Aflu răspunsul în dragostea filială pe care o simt în toată fiinţa mea.

Din volumul în pregatire la Editura ART. Traducere din limba franceză de Luminiţa Brăileanu.