Cel mai rău scenariu: 10 lucruri care vor afecta economic România

Autor: Cristian Hostiuc 05.08.2012

Iresponsabilitatea întregii clase politice duce la căderea economică şi la slăbirea capacităţii de a rezista presiunilor externe.



România este de 10 săptămâni sub o presiune politică internă imensă din cauza luptei dintre noua putere - Ponta şi Antonescu (USL) - şi noua opoziţie - Băsescu şi PDL - care însă a dus la deteriorarea rapidă a situaţiei economice şi, mai ales, a perspectivei de creştere economică ce va avea urmări importante în toamnă şi în următorii ani.

Pe lângă criza economică din Europa, care dărâmă state întregi considerate până acum doi ani intangibile cum ar fi Spania sau Italia, în România a intervenit peste noapte şi criza politică ce a dat peste cap o întreagă economie. În ciuda unei reveniri în trimestrul al doilea care ar fi putut să susţină economia în trimestrele trei şi patru, lupta politică începută în iunie a dus la o creştere rapidă a cursului, a vânzărilor de titluri de stat în lei, schimbarea leilor în valută şi, în final, a ieşirilor de capital. Într-un an în care ar fi necesar să primească un respiro economic care ar fi trebuit să le dea o gură de oxigen în afaceri după trei ani de criză dură, companiile şi antreprenorii se confruntă acum cu o nouă lovitură prin creşterea cursului, reducerea din nou a consumului ca urmare a scăderii sumelor disponibile ale clienţilor şi acumularea de noi restanţe la bancă pentru că li s-a redus capacitatea de plată. Urmă­toarele şase luni vor fi extrem de tensionate, având în vedere că lupta politică nu se va tranşa rapid şi va continua cu alegerile parlamentare.
Ce se va întâmpla în economie?

1. Cursul valutar şi diminuarea capacităţii BNR de a îl controla

2. Reducerea sumelor în lei disponibile pentru consum, investiţii şi economisire

3. Ministerul Finanţelor va avea probleme cu veniturile, finanţarea deficitului şi rostogolirea datoriilor scadente

4. Blocajul în economie va creşte, iar companiile îşi vor reduce plăţile către buget ca o protecţie de a-şi salva propriul business

5. Scăderea afacerilor, revizuirea bugetelor şi a planurilor de investiţii vor duce la noi disponibilizări

6. Băncile îşi vor reduce finanţarea şi vor presa pe rambursarea împrumuturilor în loc să facă noi reeşalonări

7. Valoarea activelor româneşti va scădea, ceea ce va duce la diminuarea garanţiilor

8. Căderea fondurilor europene va fi cea mai mare pierdere

9. România rămâne prizoniera FMI şi a pieţelor financiare internaţionale

10. Distrugerea clasei de mijloc, iar bugetarii şi pensionarii vor rămâne masa de manevră electorală


1. Cursul valutar rămâne sub o presiune imensă. BNR nu mai poate folosi creşterea dobânzilor la lei pentru ţinerea cursului pentru că ar lovi în Ministerul de Finanţe şi în propria politică monetară

Posibilităţile de intervenţie ale BNR pentru susţinerea cursului, chiar dacă rămân în picioare, sunt mai reduse. Având în vedere că intrările de valută prin investiţii străine, fonduri europene, banii românilor care lucrează în străinătate şi creditele externe atât pentru sectorul privat cât şi de stat s-au redus simţitor, iar ieşirile de capital au crescut substanţial, aprecierea cursului nu se face decât prin vânzarea de valută din rezerva BNR. Iar Banca Naţională este tot mai reticentă în a pune în joc rezerva valutară, având în vedere că de acum şi până la finalul lui 2013 are de rambursat aproape 7 miliarde euro către FMI (1,7 mld. euro în 2012 şi 5,3 mld. euro în 2013), care deja a început să aibă obiecţii cu privire la folosirea rezervei pentru sprijinirea cursului.

Ştiind că BNR este sub presiune şi cu o marjă de manevră mai redusă pentru că nu mai poate creşte dobânda la leu pentru a apăra cursul aşa cum a făcut-o în 2008- 2009 din cauză că ar lovi în Ministerul Finanţelor căruia i-ar creşte costurile la împrumut, investitorii financiari speculativi vor avea o putere mai mare şi vor încerca să atace cursul cu o forţă mai puternică. În aceste condiţii, s-ar putea să vedem creşteri de curs mai puternice, urmate de reveniri, dar care vor accentua şi mai mult tensiunea de pe piaţa valutară. Această tensiune se va transmite imediat în economie.

În toamna lui 2008 şi începutul lui 2009, atunci când criza financiară a izbucnit, iar România nu a rămas fără finanţare externă privată pentru că se retrăgeau capitalurile, BNR a folosit creşterea dobânzii la lei de la 7% la 12% pentru a ţine cursul şi a stopa o parte din ieşirile de capital, dându-le investitorilor un randament mai mare.

Dar acest lucru a ridicat costul finanţării în lei la niveluri foarte mari de 14-20%, aproape nesustenabile. Băncile locale, aflate în deficit de resurse din cauză că nu mai primeau fonduri peste noapte de la băncile-mamă, au plusat la dobânzile la depozite, cea ce a dus la o goană pentru resurse şi la o fracturare a pieţei interne care continuă şi în prezent. Este puţin probabil ca acum BNR să folosească aceeaşi politică şi să forţeze, din nou, majorarea dobânzilor la lei pentru că şi-ar nărui propria politică monetară din ultimul an şi jumătate, care s-a axat pe reducerea inflaţiei şi a dobânzilor la lei, în special la credite. BNR a sperat că prin impulsionarea politicii monetare şi preferinţa pentru leu va reuşi să scadă, măcar cu câteva procente, expunerea foarte mare pe valută a creditorilor care macină o întreagă economie şi peste patru milioane de persone fizice care au credite în valută. Dacă ar renunţa la această politică, economia ar fi şi mai mult dependentă de valută şi curs, iar BNR nu va reuşi niciodată să iasă din acest prizonierat.

2. Reducerea sumelor disponibile în lei pentru consum, investiţii şi economisire

Persoanele fizice şi companiile ar trebuie să se obişnuiască cu un curs de peste 4,6 lei pentru un euro, dacă nu chiar mai mult spre 4,7-4,8 lei, o eventuală scădere a lui spre 4,5 lei/euro fiind doar o excepţie. Dar această creştere de curs mănâncă din banii disponibili în lei pentru alte operaţiuni deoarece clienţii trebuie să plătească mai mult pentru a cumpăra aceeaşi cantitate de euro. Plata ratelor şi a facturilor legate de euro reduce banii pentru consum, pentru achiziţii de bunuri de folosinţă îndelungată sau chiar pentru economisire. Având în vedere că economisirea internă va încetini, sumele disponibile pentru investiţii vor fi mai reduse iar, în acest caz, totul cade, din nou, pe finanţarea externă care însă nu mai vine din cauza tensiunilor interne şi a lipsei de perspectivă, în condiţiile în care economia nu mai creşte.

3. Ministerul de Finanţe va avea probleme cu veniturile, finanţarea deficitului şi rostogolirea datoriilor existente

În prima parte a anului, Ministerul de Finanţe a reuşit să se împrumute de pe pieţele externe - Statele Unite - şi de pe piaţa internă la un cost în scădere. Din păcate, odată cu căderea guvernului Ungureanu, presiunile care au intervenit imediat pe curs au dus la majorarea costurilor la împrumuturile în lei şi reducerea şanselor pentru noi împrumuturi de pe piaţa externă care ar fi permis lungirea scadenţelor, o uşoară scădere a costurilor, dar, mai mult decât atât, un respiro pentru piaţa internă unde băncile locale sunt expuse la titluri de stat şi, astfel, au mai puţini bani pentru creditare. Ieşirea pe piaţa americană, în primăvară, a permis Ministerului de Finanţe să-şi diversifice gama de investitori care cumpără titluri de stat româneşti, reducând astfel riscul grupurilor financiare din Franţa, Austria, Grecia, Olanda care au entităţi în România şi care sunt astfel prizoniere, ceea ce le creează un disconfort şi o reţinere pentru noi investiţii pe piaţa românească.

În acest moment Ministerul Finanţelor mai are o rezervă de 3 miliarde de euro pentru finanţarea fără probleme a deficitului, după care va trebui să intre din nou în piaţă, unde va fi la mâna investitorilor. Dacă 2012 va trece cât de cât bine, problema finanţării deficitului bugetar şi a rostogolirii, din nou, a datoriilor statului, ceea ce, cumulat, înseamnă peste 20 mld. euro, va deveni acută anul viitor. Pieţele financiare externe sunt, în continuare, tensionate, iar o nouă expunere pe România nu este pe lista de priorităţi. Chiar dacă autorităţile sunt într-un acord cu FMI şi intenţionează să mai facă unul, acest lucru nu va fi de ajuns. Ministerul de Finanţe va trebui să plătească costuri mai mari care vor mări şi mai mult datoria externă. România trebuie să aibă o creştere economică de peste 3% pe an pentru a putea să ramburseze din datoria internă şi externă care a ajuns la 40% din PIB. O creştere economică sub acest nivel va aduce rapid noi procente în datorie şi nu o scădere. Din păcate, aceste procente nu înseamnă investiţii în economie care să creeze locuri de muncă, ci doar datorii mai mari. Chiar dacă statul nu are o datorie mare, cumulat însă cu cea privată se ajunge, deja, la 100% din PIB şi, din acest moment, orice împrumut către România va fi foarte greu de dat. În lipsa veniturilor la buget, majorarea salariilor bugetarilor cerută şi promisă - încă 8% în decembrie sau ianuarie - va fi sub semnul întrebării. Dacă se va opera atunci ministerul trebuie să reducă cheltuielile din altă parte ca să aibă bani.

4. Blocajul în economie va creşte, iar companiile îşi vor reduce plăţile către buget

În condiţiile în care creşterea economică nu mai este cea prognozată de 1,5-1,7%, a intervenit seceta cumplită care a afectat producţia agricolă, investiţiile străine sunt la pământ, iar fondurile europene în bună parte blocate, veniturile cuprinse în buget nu se vor mai face, în special în trimestrul patru. Pentru a se încadra în deficit de 2,2% din PIB, Ministerul Finanţelor nu poate face altceva decât să oprească cheltuielile pentru investiţii şi să amâne plăţile către furnizori, ceea ce va afecta şi mai mult companiile. Arieratele vor creşte atât către bugetul de stat, cât şi către bănci, ceea ce va mări şi mai mult blocajul în economie. Deja acest lucru de simte de la sfârşitul trimestrului al doilea, aşa cum a fost în 2009 când cash-ul şi amânarea plăţilor cât mai mult către furnizori erau cuvântul de ordine. Pentru a rezista pe piaţă şi a nu închide afacerile, cei mai mulţi dintre antreprenori îşi vor amâna plăţile către bugetul de stat, ceea ce va mări şi mai mult gaura. Pentru antreprenorii mici şi mijlocii singura cale de supravieţuire în aceste vremuri, în condiţiile în care afacerile scad, este să-şi amâne plăţile către buget.

5. Scăderea afacerilor, revizuirea bugetelor şi a planurilor de investiţii. Urmează noi disponibilizări

Confruntate cu scăderea economică, deteriorarea afacerilor şi tensiunile politice interne care nu oferă nicio perspectivă, multe companii îşi vor reduce investiţiile dacă nu chiar le vor pune pe "hold" şi îşi vor revizui în scădere bugetele. Iar, de aici, următorul pas este o nouă "şarjă" de disponibilizări, aşa cum a fost în 2009 şi în prima parte a lui 2010.

Pentru investitori, tensiunile politice sunt cele mai dăunătoare businessului deoarece deteriorează climatul intern, îi sperie pe consumatori şi ridică foarte multe întrebări afară, la partenerii externi. Neavând o perspectivă clară când se termină acest război politic, mai ales că sunt şi alegeri parlamentare, toate proiectele sunt luate de pe masă şi puse în sertar până vin vremuri mai bune. Dar acest lucru înseamnă scăderea afacerilor şi, mai ales, stoparea oricărei perspective de creştere. Nu se mai fac angajări, ceea ce provoacă un nou motiv de nemulţumire şi protest din partea populaţiei. Din cauză că a avut o politică dezastruoasă în criză, în timpul guvernului Boc, că nu a atras fonduri europene şi nici investitori străini, România nu are acum prea multe resurse de creştere şi rămâne prizonieră unui plus economic de 1-2%, ceea ce este total insuficient. În lipsa unei creşteri economice solide care ar permite majorarea afacerilor companiilor, a veniturilor la buget şi, în final, a salariilor atât în sectorul privat cât şi cel de stat, nici consumul intern nu va creşte, ceea ce îi va ţine departe pe investitori. Economia României riscă să rămână prizoniera unui cerc vicios - nu creşte pentru că nu are investiţii şi băncile nu dau credite, nimeni nu face investiţii pentru că nu creşte - din care foarte greu poate să scape şi nu prin resurse interne care sunt prea puţine şi, oricum, sleite de criză.

6. Băncile îşi vor reduce finanţarea şi vor presa pe rambursarea împrumuturilor în loc să facă noi reeşalonări

Băncile, la fel ca economia, companiile şi persoanele fizice sunt în al patrulea an de criză şi deja sunt stoarse de atâtea credite neperformante şi pierderi. Reeşalonările făcute în anii precedenţi îşi dovedeau valabilitatea dacă economia creştea, ceea ce ar fi permis şi companiilor să aibă afaceri mai mari şi o îmbunătăţire a fluxului de cash. 2011 a permis un an de respiro şi se părea că 2012 ar putea fi un an mai bun, dar, din păcate, criza din Europa la care s-a adăugat, peste noapte, criza politică internă, a întors acest scenariu. Băncile vor fi nevoite să constate o înrăutăţire a situaţiei clienţilor lor şi, astfel, reducerea capacităţii de rambursare a împrumuturilor. Întrebarea este dacă bancherii vor mai fi dispuşi să ofere noi reeşalonări, având în vedere că ei, la rândul lor, se confruntă cu o lipsă acută de finanţare. Dacă situaţia economică se deteriorează şi mai mult, vom vedea noi insolvenţe, noi lupte şi procese între debitori şi bănci pe marginea recuperării împrumuturilor. Un alt motiv de tensiune şi de ură la adresa sistemului bancar.

7. Valoarea activelor româneşti va scădea

Creşterea cursului, situaţia politică internă şi lipsa perspectivei unei creşteri a afacerilor din cauza situaţiei economice care se deteriorează vor duce, inevitabil, la reducerea valorii activelor româneşti şi, implicit, a garanţiilor depuse pentru creditele la bancă. Preţul aparta­mentelor a scăzut din nou în acest an, iar tendinţa se va menţine pentru încă cel puţin un an. Având în vedere că euro a crescut, iar clienţii nu mai au suficienţi lei pentru a acoperi acest salt de 7% al cursului de la începutul anului, vânzătorii trebuie să reducă preţurile în euro. Peste acest lucru va veni, din nou, scăderea cererii având în vedere că oamenii nu se vor mai grăbi să facă achiziţii din cauza tensiunilor politice care nu oferă niciun final. Oamenii mai bine aşteaptă încă un an, până se liniştesc lucrurile, până văd dacă îşi păstrează jobul şi salariul, decât să facă o achiziţie. Piaţa imobiliară va rămâne, astfel, blocată. Băncile au devenit cei mai mari proprietari de apartamente luate de la cei care nu mai pot să-şi plătească ratele, dar nu reuşesc să vândă mai nimic, având în vedere că cererea este la minim istoric. Nici reducerea preţurilor operată nu a fost suficientă pentru a mişca cererea. Scăderea preţului la imobiliare, de toate tipurile, îi va pune pe bancheri în postura să le ceară clienţilor noi garanţii la creditele acordate, ceea ce va naşte o nouă dispută şi o nouă tensiune.

Afacerile antreprenorilor români, oricum lovite de cei patru ani de criză, vor valora mai puţin în noile condiţii. Neavând perspective prea mari de creştere şi multiplii de evaluare se vor reduce. Foarte mulţi antreprenori au sperat că-şi vor vinde o parte din afacere pentru a se extinde sau pentru a-şi plăti datoriile la bancă. Dar acest lucru nu s-a întâmplat deoarece sumele primite pentru afacerile lor sunt reduse foarte mult de situaţia politică şi economică internă. Se constituie, astfel, un nou cerc vicios din care antreprenorii vor reuşi greu să iasă.

8. Prăbuşirea fondurilor europene, cea mai ieftină resursă, va fi cea mai mare pierdere

Din 20 de miliarde de euro, bani puşi la dispoziţie României odată cu intrarea în Uniunea Europeană pentru autostrăzi, pentru dezvoltarea afacerilor, reabilitarea infrastruc­turii sociale - spitale, şcoli, aziluri de bătrâni -, pentru instruirea angajaţilor, guvernele Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi acum Ponta, au atras mai puţin de 2 miliarde de euro. În criză, fondurile europene ar fi trebuit să fie resursa financiară care să acopere plecarea capitalurilor private şi să menţină finanţarea economiei. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, în ciuda faptului că din 2007 încoace, toate guvernele şi-au pus ca prioritate creşterea absorbţiei de fonduri europene.

Capacitatea administrativă slabă a tuturor guvernelor de implementare şi ducere la bun sfârşit a unor proiecte s-a văzut în acest lucru. Dar nimeni nu a plătit, nici politic, şi nici administrativ, pentru dezastrul din fondurile europene. Polonia, singura ţară din Uniunea Europeană care a reuşit să traverseze aceşti patru ani de criză având creştere economică solidă, a atras aproape 60 de miliarde de euro fonduri europene din cele 80 de miliarde puse la dispoziţie până în 2013.

Pentru România, riscul cel mai mare este ca Uniunea Europeană, confruntată cu propria criză economică, cu problemele descoperite în România pe fonduri europene şi, mai nou, cu această criză politică internă, să ne retragă o bună parte din sumele neatrase, pentru că în şase ani am utilizat doar 10%. România va avea din ce în ce mai puţine argumente în faţa Uniunii Europene pentru a se lupta ca să-şi menţină neatinsă cota de fonduri europene. În aceste condiţii, cea mai ieftină resursă pentru finanţarea economiei, a infrastructurii şi a multor afaceri mici şi mijlocii va dispărea. Din păcate astfel orice procent de creştere economică va fi obţinut cu o finanţare scumpă din împrumuturi private sau de la instituţiile financiare internaţionale, ceea ce va reduce până la minim marjele de rentabilitate ale proiectelor.

9. România rămâne prizoniera FMI şi a pieţelor financiare internaţionale

În ciuda discursului atât al guvernului Boc cât şi a guvernului Ponta, progresele înregistrate de România în acordul cu FMI sunt aproape nule, iar obligaţiile care au fost îndeplinite se referă doar la nişte obiective mărunte care nu au impact semnificativ în eco­nomie. Cele mai importante proiecte, respectiv privatizarea, restructurarea companiilor de stat, angajarea unor manageri privaţi au întârzieri de aproape doi ani, iar, în timpul acesta, situaţia acestor entităţi s-a deteriorat. Pentru că a încetinit proiectele de privatizare foarte mult, în speranţa unei îmbunătăţiri a economiei care ar fi adus o marjă de manevră mai mare, autorităţile au ajuns în situaţia de a fi presate să vândă pachete de acţiuni la preţuri în scădere drastică, exact cum a fost în perioada 1998-2002. Cu banii pe care i-ar obţine acum din privatizare nu ar acoperi nicio tranşă lunară la FMI. Mai mult decât atât, dacă Guvernul ar reuşi să vândă câteva pachete i s-ar lipi pe frunte sintagma că "a vândut ţara pe nimic" ceea ce ar spori şi mai mult tensiunea şi lupta politică internă. În loc ca negocierea în orice vânzare să aparţină României, ea va aparţine, însă, celor care au banii şi care vor încerca să dea preţurile cât mai mult în jos. Chiar dacă se vorbeşte de peste un an şi jumătate de această ideea de a aduce manageri privaţi în fruntea întreprinderilor de stat, nici până acum nu s-a trecut de stadiul alegerii unor head-hunteri, ceea ce arată în faţa investitorilor seriozitatea autorităţilor şi dorinţa de a duce un proiect până la capăt. Cazul companiei de stat Hidroelectrica, ce a fost introdusă în insolvenţă chiar de reprezentanţii statului pentru rezilierea contractelor cu băieţii deştepţi care mâncau, anual, cel puţin 100 de milioane de euro din câştigurile companiei, stă pe masa tuturor băncilor. Modul de administrare a Hidroelectrica timp de un deceniu în care a fost devalizată cu 1,5 mld. euro cu aprobarea tacită a celor din fruntea statului, la care s-a adăugat trimiterea peste noapte în insolvenţă a redus, dacă nu chiar stopat, credite externe către entităţi din România, fie de stat, fie private. În lipsa acestor finanţări externe private, Guvernul României, indiferent care este el şi din ce partide este susţinut, rămâne la mâna FMI şi a politicii acestuia de strângere a curelei pe tot lanţul economic. Dacă în 2009 a închis ochii, iar în 2011-2012 nu a stat cu biciul pe autorităţi, un nou an relaxat cu FMI nu va mai exista. Presiunile vor creşte, la fel şi condiţiile de îndeplinit. Guvernul nu are marjă de manevră având în vedere că, fără un acord, nici nu se va putea apropia de pieţele externe pentru a-şi rostogoli datoriile şi a finanţa bugetul. Având în vedere constrângerile la care va fi supus, Guvernul nu va putea să-şi impună niciun proiect de investiţii pentru că nu va avea bani. În aceste condiţii, resursele bugetului vor fi folosite doar pentru conservarea unei situaţii şi nu pentru dezvoltare.

10. Un deceniu de stagnare şi distrugerea clasei de mijloc. Bugetarii şi pensionarii vor rămâne masa de manevră electorală

Cei 20 de ani de economie cât de cât liberă, intrarea în NATO şi Uniunea Europeană au permis crearea unor busi­nessuri private solide care au angajat sute de mii de oameni, atât din cei daţi afară de la stat, cât, mai ales, cei care terminau o facultate în perioada 1990-2000. Investiţiile străine au adus un plus susţinut de creştere economică, în special după anul 2000, care au tras după ele clasa de antreprenori care s-a format după '90. Aceste investiţii străine la care s-au adăugat împrumuturile private au majorat afacerile, ceea ce a permis creşterea salariilor în toate sectoarele. Din 2000 şi, mai ales, din 2004, a avea o maşină şi un apartament nu a mai fost un lux pentru generaţia tânără. Astfel s-a creat o clasă de "young professional" cum se spune în Occident, bine plătită, care, fără a fi bogată ca un patron putea să aibă o viaţă bună. Această generaţie, care pentru a-şi permite o maşină şi un apartement la o vârstă fragedă s-a împrumutat la bancă, a fost cea mai lovită de criză şi riscă acum să rămână prizoniera împrumuturilor făcute. Adică toţi banii să fie daţi pentru plata ratelor şi a utilităţilor. Dar, mai mult decât atât, valoarea bunurilor cumpărate pe credit a scăzut considerabil în criză, ceea ce înseamnă că nu s-au ales cu nimic, ci sunt datori până peste cap. Acest lucru este valabil şi pentru întreprinderile mici şi mijlocii ai căror patroni români s-au extins pe credit în perioada de boom şi care acum îşi văd amputate afacerile şi nu mai pot să ramburseze împrumuturile.

Criza a distrus o clasă de antreprenori şi o clasă de mijloc care va fi refăcută cu greu şi nu într-un an-doi, ci în două decenii. Aceasta este pierderea cea mai mare suferită de România în criză. În lipsa acestei clase de mijloc formată atât din antreprenori cât şi din young professionals, România este prinsă între o clasă de bugetari, pensionari şi angajaţi în sectorul privat cu salarii mici, pe de o parte, iar pe de altă parte, o clasă de companii mari, adevărate monopoluri şi oameni de afaceri bogaţi care sunt mână în mână şi se sprijină reciproc cu cei din clasa politică, indiferent din cine este formată ea. Această clasă de mijloc ar fi permis o balansare a scenei politice unde discursul politic să nu fi fost adresat numai categoriilor cu venituri reduse, iar toate promisiunile şi, ulterior, politica economică să fie făcute doar cu gândul la aceşti votanţi.

Iresponsabilitatea clasei politice, indiferent că ea poartă numele Băsescu, Boc, Antonescu, Ponta sau al altor politicieni, poate trimite Ro­mâ­nia într-o cădere economică rapidă, din care va ieşi foarte greu şi foarte slăbită. Iar acesta este doar un simplu scenariu economic în zece puncte. Dar când economia slăbeşte, atunci scade şi capacitatea ţării de a asigura bunăstarea propriilor cetăţeni. În acel moment, o ţară este expusă din plin evenimentelor şi in­te­re­selor politice externe, indiferent de unde ar veni ele.