Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XXXIV)/ de Dr. Alexandru Popescu

Şoseaua Kiseleff

Un SOS…

Dacă exista două spaţii ale Bucureştilor care îi concretizează istoria mai veche şi mai nouă, pe care se află unele din cele mai reprezentative monumente arhitectonice ale oraşului, dar mai ales unul din cele mai mari spaţii verzi ale sale, deci care au toate şansele să fie considerate ca existând pentru totdeauna, nimic neputând să le pericliteze, acestea sunt Şoseaua Kiseleff şi Bulevardul Aviatorilor.

Şi totuşi, se pare că poate exista o asemenea situaţie nedorită, aşa cum ne încredinţează un comunicat recent al Filialei din Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România în care se arată că această organizaţie este în situaţia de "a lupta pentru a proteja cele trei bulevarde istorice - Kiseleff, Prezan si Aviatorilor - unde Primăria Capitalei intenţionează să construiască pasaje auto pentru care se va excava masiv in zona" , ducând astfel la dispariţia unor zone verzi şi schimbând total peisajul locului. Ceea ce impută specialiştii intenţiei Primăriei generale a Capitalei este faptul că "Lucrările nu iau in calcul istoria si arhitectura bulevardelor, dar mai ales încurajează traficul auto rapid din Nord spre centrul Capitalei, aducând oraşul cu zeci de ani in urma comparativ cu alte capitale europene, unde edilii au dezvoltat şosele de centură pentru a fluidiza traficul şi a proteja centrele istorice".

…şi o întrebare

Trebuie să recunosc că am fost tulburat de o asemenea eventualitate, probabil ca şi mulţi alţi locuitori ai Capitalei, nu neapărat specialişti, ci pur şi simplu dintre cei care frecventează acest spaţiu de verdeaţă şi frumuseţe, unul din puţinele ale oraşului.

A trebuit totuşi să mă gândesc şi la eventualitatea ca aceia care au elaborat acest proiect au avut în vedere faptul că sacrificarea unor părţi ale acestui spaţiu ar aduce un câştig urbanistic, necesar într-un oraş din ce în ce mai sufocat de circulaţia rutieră.

Aflat în această dilemă, ne-am gândit să readucem în memoria celor interesaţi câteva momente din istoria acestui spaţiu, începând cu Şoseaua Kiseleff, pentru ca, în episodul următor, să trecem la Bulevardul Aviatorilor, propunând celor care vor avea răgazul să parcurgă aceste rânduri să mediteze care pot fi câştigurile, dar mai ales pierderile iremediabile, chiar şi parţiale.

Un "Champs-Elysées" al Bucureştilor

Iniţiativa creării Şoselei care îi poartă numele a aparţinut generalului Pavel Kiseleff (1788-1872), preşedinte plenipotenţiar al divanelor Moldovei şi Ţării Româneşti în timpul administraţiei militare ruse (1828-1834), aceasta fiind una din iniţiativele urbanistice care i se datorează, având un rol important în modernizarea oraşului. De fapt însă, cei care au avut iniţiativa creării parcurilor care mărginesc şoseaua, pe spaţiul unde iniţial se afla o pădure, au fost domnitorii Gheorghe Bibescu (1804-1873) şi Barbu Ştirbey (1801-1869), şi ei cu merite incontestabile în dezvoltarea oraşului, cum am avut adesea ocazia să o remarcăm chiar în cuprinsul acestei rubrici. Proiectul a fost demarat în 1844, la derularea sa aducându-şi contribuţia peisagistul Mayer din Viena şi ulterior Fr. Rebhuhn. Poate că aceste contribuţii au făcut ca, într-o oarecare măsură, Şoseaua Kiseleff să aibă unele asemănări cu celebrele "Avenue des Champs-Elysées" din Paris şi cu Parcul Prater din Viena.

Cert este că acest parc (care în momentul de faţă are o suprafaţă de 31.690 m²) a intrat foarte repede în preţuirea şi obiceiurile bucureştenilor, transformându-se în unul din locurile preferate al lor, sub simpla denumire de "la Şosea". A devenit un adevărat spaţiu de promenadă al protipendadei bucureştene, care îl străbătea în luxoase trăsuri, dar şi al oamenilor simpli, mai ales că aici aveau loc periodic vestitele "bătăi cu flori", atât de prezente în literatura şi artele plastice ale vremii. (Să fiu iertat, dar nu mă pot împiedica să gândesc că, la starea actuală a societăţii româneşti, aceste bătăi cu flori ar putea fi înlocuite cu "bătăile cu urzici"…

Un muzeu al muzeelor

Curând şi într-un stil alert, au demarat construcţiile pe această arteră. Cele mai multe au fost realizate la sfârşitul secolului XIX şi începutul celui următor, fiind mai ales palate, imobile rezidenţiale, vile, dar şi sedii ale unor muzee de prestigiu. Cea mai veche clădire de acest fel este aceea a aşa-numitului "Bufet", realizată în 1891 după planurile a unuia din cei mai importanţi arhitecţi au vremii, Ion Mincu, iniţial proiectat pentru pavilionul românesc de la expoziţia internaţională de la Paris din 1889. Clădirea, asemenea celor mai multe din zonă, a fost realizată în stilul neoromânesc care valorifică tradiţiile arhitecturii tradiţionale, aici prezentă prin lemnul sculptat şi ceramica smălţuită. Că acest stil se impusese reiese şi din faptul că şcoala construită în 1902 de arhitectul italian Giulio Magni (aflată în apropierea bisericii ridicate de domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni în 1789, în curtea căreia se află şi mormântul lui Ion Heliade Rădulescu) a fost realizată în aceeaşi manieră. În momentul de faţă această frumoasă instituţie de învăţământ (unde am avut şi eu privilegiul să urmez primele clase primare) se numără printre şcolile de elită ale Capitalei.

În continuare, a început ceea ce am putea numi "ofensiva muzeelor", deci ridicarea adevăratelor palate destinate acestor instituţii, realizate mai ales în acelaşi stil neoromânesc, după proiectele unora din cei mai competenţi arhitecţi ai vremii. Primul dintre ele a fost Muzeul de Geologie construit în perioada 1906-1908, după planurile arhitectului Victor Ştephănescu.

Construcţia actualului Muzeu al Ţăranului Român a durat câteva decenii (1912-1941), arhitect fiind N. Ghika-Budeşti, în care stilul neoromânesc este prezent mai ales în piesele inspirate din ornamentica arhitecturală tradiţională, în special din cea brâncovenească. Modalitatea originală de expunere, ca şi activitatea substanţială desfăşurată de această instituţie (publicaţii, vernisaje, conferinţe, evenimente artistice) a făcut ca, în anul 1996, această instituţie să aibă onoarea atribuirii trofeului "EMYA - European Museum of the Year Award". Din păcate, operaţiile de restaurare pe care le necesită clădirea întârzie…

Şi clădirea Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" este realizată într-un stil care valorifica şi el tradiţii, acelea neoclasice. Construcţia sa a fost realizată în perioada 1904-1906, faţadă fiind concepută de arhitectul Grigore Cerchez. Din fericire, în ultima perioadă au avut loc operaţiuni de restaurare a clădirii şi de reorganizare a modalităţilor de expunere, astfel încât, în momentul de faţă muzeul constituie una din cele mai moderne şi atractive instituţii de acest fel din ţară.

Aşadar se poate spune că, fiind, în primul rând, un spaţiu al muzeelor, "Şoseaua Kiseleff" este ea însăşi un adevărat muzeu.

Palate şi ambasade

Totuşi, nu se poate spune că această arteră a rămas exclusiv un spaţiu tradiţional, în prima parte a secolului XX aici fiind construite şi clădiri în alte diferite stiluri. Între acestea se numără desigur "Casa Nicolae Titulescu", a cărei faţadă, dat fiind activitatea diplomatică a proprietarului său, a împrumutat unele elemente ale Palatului Versailles. Avându-se în vedere obiectele de mobilier şi de artă aflate în interiorul său, colecţiile documentare aflate aici, se poate considera că, de fapt, "Casa Nicolae Titulescu" este un adevărat "Muzeu al diplomaţiei româneşti", mai ales că în acest imobil îşi au sediul Fundaţia care îi poartă numele, precum şi Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale.

Printre alte palate aflate pe Şoseaua Kiseleff este şi acela în care actualmente se află sediul central al Partidului Social-Democrat.

Tot pe partea dreaptă a Şoselei, venind dinspre Arcul de Triumf, se mai află câteva clădirii rezidenţiale, devenite sedii de bănci sau, pur şi simplu, rămase în paragină, "ascunse" fiind de perdeaua de vegetaţie din faţa lor.

Având în vedere caracterul său privilegiat, "Şoseaua" a devenit în timp şi un spaţiu în care îşi au sediul o serie de ambasade şi reşedinţe. Între acestea se numără actuala Ambasadă a Federaţiei Ruse, fostă a URSS, care, în perioada de început dar probabil şi mai târziu a regimului comunist, a fost unul din "centrele de comandă" ale acestuia. Clădirea este "împodobită" cu basoreliefuri cu scene în cea mai autentică tradiţie sovietică.

Inovaţii de "Kiseleff"

Şi totuşi, "Şoseaua" nu a rămas doar un "spaţiu al amintirilor", mai ales în perioada interbelică aici fiind construite clădiri într-un stil la acea dată modern, blocuri. Este cazul aceluia ridicat în 1937 pentru funcţionarii Băncii Naţionale a României de arhitectul Petre Antonescu, care adăposteşte astăzi un hotel.

O adevărată inovaţie poate fi considerat şi Muzeul Satului, amenajat în 1936 din iniţiativa reprezentanţilor "Şcolii sociologice de la Bucureşti" sub conducerea profesorului Dimitrie Gusti care, la acea vreme, era unul din primele din Europa, iar astăzi este unul din cele mai mari de pe Continent, suprafaţa sa fiind de nu mai puţin de 15 hectare şi adăpostind 300 de construcţii.

Şi parcul de la "Şosea" a trecut printr-un proces de "îmbogăţire", care s-a concretizat în amenajarea sa peisagistică, dar mai ales prin ridicarea aici a unor statui şi busturi ale unor reprezentanţi de seamă ai culturii româneşti, precum Nicolae Laonard, Barbu Ştefînescu Delavrancea, dar şi ai celei universale (Ovidiu, Omar Khaiam), precum şi "Monumentul Infanteriei Române", astfel încât acest spaţiu poate fi considerat drept unul dintre panteonurile Bucureştilor, pe care l-am dori îmbogăţit.

Avatarurile Arcului de Triumf

Şi nu neapărat pentru că pe "Champs-Elysées" se află vestitul "Arc de triumf", ci pentru a comemora victoria armatelor române în Primul Război Mondial care a dus la Marea Unire din 1918, s-a hotărât ridicarea unui asemenea monument care nu putea să aibă un loc mai potrivit decât pe "Şoseaua Kiseleff". Dar, ca şi alte monumente ale Capitalei, şi acesta şi-a avut istoria sa nu întotdeauna fericită. Oarecum în grabă, aici s-a ridicat provizoriu (ca atâtea alte iniţiative la noi…) un arc din lemn şi stuc, care, cu timpul, a început să se degradeze, ceea ce a stârnit un adevărat scandal, dar a făcut ca, în perioada 1935-1936, să fie, în sfârşit, ridicat un arc de piatră, cu o înălţime de 27 de metrii, operă a arhitectului Petre Antonescu, împodobit cu bazoreliefuri ale unora din cei mai reprezentativi sculptori ai vremii: Ion Jalea, Dimitrie Paciurea.

Din păcate, istoria Arcului a cunoscut un nou episod nefericit când comuniştii au hotărât distrugerea medalioanelor de bronz reprezentându-i pe regele Ferdinand şi pe regina Maria. Din fericire, după 1989, ele au fost repuse la locul lor, realizate în piatră de către sculptorul Alexandru Călinescu.

Să-mi fie iertate două întrebări: aţi avut vreodată răbdarea să citiţi inscripţiile de pe "Arc" care vă asigur că sunt gândite cu adevărat într-un stil plin de respect pentru cei care au contribuit şi s-au jertfit pentru Marea Unire, contrastând cu unele texte emfatice pe care le mai întâlnim prin presă sau chiar în lucrări de istorie.

Altă întrebare: v-aţi găsit vreodată răgazul să urcaţi pe platforma de pe Arcul de Triumf ? Vă asigur că merită, de aici putând avea o perspectivă unică nu numai a oraşului, ci şi a istoriei sale, ca şi a ţării…

Fotografiile aparţin autorului

FOTO:

1. Vizitând Arcul de Triumf

2. O perspectivă de pe Arc
3. Trecutul şi prezentul faţă în faţă: Muzeul Ţăranului Român
4. Şcoala Mavrogheni
5. Muzeul Antipa
6. Clădiri în stil stil neoromânesc: Muzeul de geologie
7. ...şi Bufetul
8. Un muzeu al diplomaţiei: Casa Titulescu
9. Şi pe Kiseleff există ruine
10. Un târg pe Kiseleff