Ozana Cucu-Oancea: „Vila Scriitorilor de la Neptun nu a fost propriu-zis nici casă de creaţie şi nici casă de «odihnă», ci acel «acasă de la mare»” GALERIE FOTO

Autor: Daniel Nicolescu 24.08.2012

Ozana Cucu-Oancea a avut ideea realizării unui album monografic - Marea scriitorilor - pe care, de curând, l-a şi publicat. Despre ea şi despre el, albumul, despre cum a fost croit şi despre aventurile estivale ale scriitorilor români, iată câteva gânduri.

Mă numesc Ozana Cucu-Oancea. Oancea - după tatăl meu, poetul şi editorul Nicolae Oancea, căruia am vrut să-i duc numele mai departe în semn de respect - şi Cucu - după cel care mă însoţeşte de mai bine de jumătate de viaţă. Sunt, de ceva vreme, mama Anei şi a Marucăi, dar şi cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Române, de când mă ştiu. Mi-am făcut studiile cinstit - tezele de masterat şi doctorat regăsindu-se în două dintre volumele pe care le-am publicat: Trăirea sărbătorii. Între meditaţie şi petrecere (Ed. Eminescu, 2001) şi De la Moş Gerilă la Santa Claus. O privire sociologică aspura Crăciunului (Ed. Semne, 2006). Aş putea să mă mândresc cu premiul "Dimitrie Gusti" al Academiei Române, decernat în anul 2002, pentru un volum colectiv, dar îl aştept cu interes pe cel individual pentru a deschide şampania. Am păşit pentru prima oară la/prin Vila scriitorilor de la Neptun la puţin timp după ce "mi s-a tăiat moţul" şi am continuat să merg acolo, pentru o săptămână, două, an de an, până astăzi.



- De vreo două luni, Ozana se varsă în mare, se dizolvă în Potul Euxin, printr-o deltă cu 89 de braţe... Hai că e prea liric. Reformulez: a apărut, la Cartea românească, un volum de o factură aparte, pe care tu, Ozana, l-ai moşit preţ de câţiva ani: Marea scriitorilor, între Olimp şi zidul Puterii. Te-ai topit toată în el, ţi-ai pus la lucru priceperea sociologică, disciplina şi răbdarea de cercetător, dar şi condeiul eseistic şi destoinicia critică. S-o luăm pe rând, de dragul cititorilor care încă n-au apucat să răsfoiască albumul pe care l-ai coordonat:


Cum a început această odisee (zic bine?) memorialistică şi de ce ai simţit nevoia să te înhami la ea?

- Odiseea a început odată cu căderea mea din Paradis, sau, altfel spus, odată cu expulzarea crudă şi inevitabilă din dulcea inocenţă/inconştienţă a copilăriei. Până atunci, trecerea pragului Vilei scriitorilor de la Neptun îmi fusese suficientă pentru cufundarea timp de două săptămâni într-o stare de beatitudine specifică vârstei prime. De la un moment dat încolo, însă, trecerea peste acest prag a început să aducă cu sine şi o seamă de angoase. Pe de-o parte, asistam fără drept de apel la intrarea mea triumfală în adolescenţă, cu tot alaiul de trăiri contradictorii aferente: de la nevoia crescândă de independenţă - vezi renunţarea de a mai petrece cu părinţii concediul la vilă -, la sentimentul surd, dar acut al intruziunii mele în secta marină scriitoricească. Conştientizarea insurmontabilelor diferenţe de statut existente între scriitori şi restul lumii aflate la vilă, dar şi a celor din interiorul tagmei scriitoriceşti neptuniene, mă copleşea. Aceste diferenţe aveau să dea un aer specific fiecărei serii, punându-şi amprenta peste tot ce însemna sejur marin, de la obţinerea repartiţiei într-o anumită perioadă şi pentru o anumită cameră şi până la petrecerea oaspeţilor la gară. Aveam să intuiesc tot mai clar acest lucru, pe de-o parte, odată cu schimbarea de regim din 1989, care a adus cu sine o mai mare libertate în alegerea perioadei sejurului marin şi o modificare inevitabilă a componenţei seriilor, iar, pe de altă parte, odată cu pătrunderea mea pe tărâmul sociologiei, care mi-a oferit posibilitatea de a transforma senzaţiile şi curiozităţile în ipoteze de cercetare. Aceasta este, dacă vrei, preistoria Mării scriitorilor.

Istoria sa propriu-zisă a început abia în urmă cu doi ani, când, datorită unui complex de împrejurări, s-a întâmplat să mă cufund, imaginar, desigur, pentru câteva momente, în apele marine ale copilăriei mele neptuniene. A fost de ajuns pentru ca "microbul neptunian" ce sălăşluia latent în sufletul meu de mai bine de douăzeci de ani să prindă viaţă şi să revendice un antidot. Urma a se împlini patruzeci de ani de când Zaharia Stancu obţinuse această casă de odihnă şi creaţie pentru scriitori, patruzeci de ani în care generaţii de scriitori, mari şi mai puţin mari, îi trecuseră pragul. Vila "Zaharia Stancu" (în trecut "Paltinul B") văzuse multe, auzise multe, trăise multe. Încet, încet, odată cu dispariţia fizică a locatarilor care o însufleţiseră în trecut, povestea vilei avea să fie definitiv uitată. Trebuia să contracarez cumva acest curs tragic şi totuşi firesc. De dragul celor mai frumoase vacanţe din viaţa mea, de dragul şi în amintirea tatălui meu, fără de care nu aş fi avut privilegiul de a cunoaşte această lume. Şi din acel moment am intrat într-un fel de panică difuză, inconştientă, care m-a determinat să mă înham cu toate forţele la realizarea acestei odisee memorialistice, sau, altfel spus, la acest plan nebunesc contra cronometru, panică care nu m-a părăsit până în momentul în care Marea scriitorilor s-a vărsat în lume, adică acum vreo două luni, şi, de fapt, nici atunci definitiv.

- Cine sunt respondenţii? Cum ai rezolvat tehnic alcăturiea volumului?

- Respondenţii au fost, aşa cum era şi firesc, "locatari" estivali, vechi şi noi, ai vilei. Scriitori, dar şi copii, nepoţi, soţii de scriitori, cu toţii au fost invitaţi să contribuie la reconstruirea istoriei subiective a Casei de la Neptun. Tehnic vorbind, selectarea efectivă a participanţilor s-a făcut în primul rând luând în calcul câteva aspecte, definitorii pentru cercetările sociologice calitative: accesibilitatea (au fost contactate mai întâi persoanele cunoscute, apropiate geografic sau pentru care au putut fi aflate mai lesne datele de contact, şi abia apoi persoane necunoscute în mod direct sau domiciliate în zone mai îndepărtate din ţară sau din lume - Franţa, Italia, S.U.A.); disponibilitatea (au fost incluse în eşantion persoanele care s-au arătat dispuse a-şi consuma timp şi energie cu istorisirea marină solicitată), reprezentativitatea (am încercat să includ în eşantion reprezentanţi ai tuturor categoriilor de "locatari": locatari fideli sau mai puţin fideli, locatari mai vechi sau mai noi, scriitori din generaţii şi curente literare diferite, copii şi nepoţi de scriitori din generaţii şi curente literare diferite). Pentru extinderea eşantionului am recurs la binecunoscuta metodă a "bulgărelului de zăpadă", care presupune indicarea de către fiecare nou respondent a numelui altor posibili respondenţi, până la reconstituirea unei reţele de relaţii. În total, am invitat să participe la acest proiect memorialistic mai bine de o sută douăzeci de persoane, dintre care, în final, au răspuns invitaţiei mele optzeci şi nouă. Desigur, discuţia tehnică de la nivelul cifrelor nu poate fi decât una seacă, privind dinspre istoria literară. În spatele fiecărui refuz, fie că a fost primul, al cincilea sau ultimul, stă regretul meu sincer că nu am reuşit să fiu mai persuasivă, să trasnform refuzul în accept, şi, prin urmare, tăcerea în destăinuire.

- Pe vila Paltinul scria, dacă îmi amintesc bine, casă de "creaţie şi odihnă". Ştiu sigur că nu toată lumea se întorcea odihnită de-acolo. Paranghelii nu tocmai surdinizate, alaiurile copiilor întorcându-se de la discotecă spre orele dimineţii, partide de table în urma cărora pulurile se rătăceau printre sticle de bere, idile ilicite şi altele la vedere, ciorovăieli domestice sau certuri de idei sau pescăreşti, mă rog, tot tacâmul aventurilor de vacanţă dintr-o familie lărgită. Şi, de aici, două întrebări: sugera oare Casa Scriitorilor de la Olimp că este gazda unei mari familii? Şi: era şi casă de creaţie sau doar de "odihnă"?

- E bine că ai pus întrebarea la trecut. Casa Scriitorilor de la Olimp, sau Neptun, depinde unde vrei să pui graniţa, a reprezentat înainte de '90, pentru scriitorii care o frecventau, Casa lor de vacanţă, locul estival unde se întâlneau scriitori din toate regiunile ţării şi chiar de peste hotare, care se bronzau, se îmbăiau şi petreceau laolaltă, în două săptămâni, cât pentru un an întreg. Fiecare serie putea fi privită, astfel, ca o mare familie, care se regăsea an de an, cam în aceeaşi formaţie, reluând firul petrecerii de unde îl lăsaseră cu un an în urmă (fiindcă, oricât de idilic am privi lucrurile, trebuie spus că scriitorii îşi stabileau, în măsura posibilului, perioada sejurului de comun acord cu confraţii lor favoriţi). Acel acasă de la mare nu avea nimic comun cu impersonalitatea hotelurilor aflate la doar câteva sute de metri de vilă. Acum însă lucrurile stau cu totul altfel, componenţa seriilor nu mai are aproape nicio urmă de premeditare, scriitorii aleg să-şi petreacă vacanţa în număr tot mai mic la vechea lor casă de la mare ­- fie din cauza vârstei înaintate, care nu le mai permite relaxarea pe litoral, fie din lipsa banilor, preţul unui sejur la vilă neamintind cu nimic de faptul că aceasta este proprietatea breslei, fie din cauza sentimentului straniu de a nu mai fi acasă la tine acasă, fiindcă figuri noi şi fără legătură cu lumea literelor, ba poate chiar în opoziţie cu ea, îşi fac apariţia acolo, an de an, în număr tot mai mare. Iar Casa Scriitorilor de la Neptun, în ciuda amplasării minunate de-a lungul ţărmului mării, începe să capete tot mai mult alura unui hotel banal şi bătrânicios.

În privinţa celei de-a doua întrebări, grosso modo, răspunsul cel mai potrivit cred că ar fi acela că Vila Scriitorilor de la Neptun nu a fost propriu-zis nici casă de creaţie (putând, probabil, să-i numeri pe degete pe scriitorii care s-au lăsat duşi de muza marină în plin sezon estival) şi, aşa cum bine ai sesizat, nici casă de "odihnă". Hai să spunem că a fost o minunată casă de petrecere a verilor din timpuri austere, alături de o mare familie, într-o atmosferă elitistă, intimă, securizantă.

Astăzi, da, scriitorii care mai trec pe la vilă, chiar în plin sezon, se pot şi odihni, pot şi crea, dacă sunt surprinşi de muză. Terasa vilei ne apare acum fără suflu, lipsită de fermentul de altădată.

- Care era diferenţa specifică (afară de aceea, cu multiple implicaţii asupra metabolismului uman, a cadrului natural) a casei olimpiene, faţă de Cumpătul, de Valea Vinului, de Teţcani sau de mai vechiul, regalul refugiu de la Peleş (pe care tu, desigur, nu l-ai apucat, dar despre care bănuiesc că ai auzit o groază de snoave). Toate - case de recreaţie aparţinând uniunilor de creaţie româneşti.

- Am copilărit şi copilăresc încă la Neptun şi Cumpătul (chiar dacă casele scriitorilor de la Cumpătul nu mai există). La Valea Vinului am ajuns prima oara abia pe la mijlocul anilor '90, când deja perioada de glorie a Casei, pe care nu o cunosc decât din frânturi de poveste, pălise. Cu toate acestea, de atunci, am rămas iremediabil îndrăgostită de acel loc şi am revenit de câte ori am putut. Vara trecută porţile vilei scriitorilor de la Valea Vinului s-au închis, probabil definitiv şi irevocabil. Totuşi, nici anul acesta nu am lipsit de la Valea Vinului, unde am locuit la pensiunea care s-a deschis peste drum, într-o cameră cu vedere spre fosta Casa de creaţie şi odihnă... Revenind la întrebarea ta, pot spune că, necercetând în amănunt specificul fiecărei case de creaţie româneşti, nu-ţi pot da deocamdată decât un răspuns de bun-simţ, intuitiv. Cred că vilele "all inclusive" (care ofereau cazare, masă şi... băutură), ca să folosim un termen turistic la modă, aici încadrându-se atât vila de la Neptun, cât şi cea de la Valea Vinului, aveau un profil foarte asemănător, cel mai propice creşterii coeziunii intragrupale - ele au avut darul de a-şi ţine locatarii aproape. La Neptun, locatarii vilei erau, vrând-nevrând, mai mereu împreună - plaja era la doi paşi, locul de promenadă, faleza, la doar un pas, restul timpului ţi-l puteai umple la vilă, alături de colegii de serie, mult mai cu spor decât în altă parte a staţiunii, unde sărăcia, cel puţin în anii '80, scrâşnea sub tălpi. La fel, la Valea Vinului, un sat de mineri izolat la 7 km de comuna-mamă, cu o cârciumă şi un magazin sătesc sărăcăcios, nimic nu te făcea să-ţi pierzi timpul dincolo de porţile vilei, poate doar câte o drumeţie prin pădurile parcă ireale din zonă, atunci când vremea (mai mereu ploioasă, imprevizibilă) o permitea. Haide să spunem că diferenţa specifică a acestor locuri consta tocmai în atributul despre care am vorbit mai înainte, cel de "familie lărgită", care nu se regăsea cu aceeaşi pregnanţă în cazul celorlalte case de creaţie, cum ar fi cele de la Cumpătul, Sovata sau Călimăneşti.

- Aminteşte, te rog, câteva figuri mitice dintre cele care s-au perindat pe la vilă.

- Ca să mă rezum la figurile despre care s-a scris cel mai mult şi mai consistent în volumul Marea scriitorilor: Mircea Sântimbreanu, cu renumitul său căţel, Gică; Horia Lovinescu, cu cele două pahare cu lichid incolor; Fănuş Neagu şi Ion Băieşu, împreună sau separat, la table şi şpriţ; şi, nu în ultimul rând, mai tânărul pescar, Mircea Dinescu - care, fără să refuze direct invitaţia de a participa la această odisee marină, a bătut recordul "purtatului cu vorba".

- Ştiu că şi în alte arii ale blocului comunist, din Bulgaria până în mama Rusie, se practica acest sistem: scriitorii, muzicienii, pictorii etc. beneficiau de un atractiv cadou de partid şi de stat: casele de creaţie. Nu era vorba doar locuri magnifice în ordinea peisajului şi a condiţiilor de cazare, ci şi de dispensarea unui loisir la preţuri (mai mult decât) modice. Care crezi că era motivul dindărătul acestei generozităţi faţă de tagma creatorilor?

- Având în vedere că accesul propriu-zis la aceste case de creaţie şi odihnă nu era propriu-zis condiţionat de vreun gest de devotament artistic sau neartistic faţă de partid, tind să cred că generozitatea puterii viza, în primul rând, stimularea promovării noilor valori de către creatorii de cultură, beneficiari ai acestor servicii atractive. Există pe internet o stenogramă foarte interesantă a întâlnirii petrecute pe 4 august 1971, în sala de consiliu a proaspăt inauguratei Vile a Scriitorilor de la Neptun, între secretarul general al partidului şi un grup de scriitori condus de Zaharia Stancu. Aici se vede cum Ceauşescu le sugerează teme de reflecţie, reproşându-le într-un mod destul de direct faptul că, în ciuda condiţiilor create, nu a văzut de la ei nicio lucrare de cursă lungă despre cooperativizare.

- Poziţia vilei, pe faleza cochetă de la Olimp, în coasta vilelor aparatului CC şi a domeniului de vacanţă al lui Ceauşescu, sugera un privilegiu, sau era doar un mod operativ de control a firilor rebele?

- Din investigaţiile pe care le-am putut face până acum, a reieşit că preşedintele U.S.R. de atunci, Zaharia Stancu, om cu puternică influenţă aspura lui Nicolae Ceauşescu, prinzând de veste despre eliberarea uneia dintre proaspăt construitele vile cu nume de arbori din zona de protocol a staţiunii, a intrat pe fir şi, făcând pe dracul în patru, a obţinut în cele din urmă acordul scris al lui Nicolae Ceauşescu de cedare a vilei în favoarea scriitorilor. Nu cred, deci, să fi fost vorba despre o premeditare a Partidului, despre un dar otrăvit. Cu toate acestea, aşa cum s-a descoperit la prima renovare de după Revoluţie, vila era înţesată de microfoane, iar scriitorii, se ştie prea bine, nu se sfiau să comenteze şi să analizeze pe terasă, în camere, în restaurant sau pe holurile vilei, seară de seară, situaţia socio-politică a ţării. Nu am auzit să fi avut careva de suferit de pe urma opiniilor politice exprimate în vacanţa de la vilă, dar nu este exclus ca înregistrările să fi constituit un fel de barometru al răbdării membrilor mai mult sau mai puţin rebeli ai breslei.

- După ce ai puricat fiecare text şi ai întreaga marină scriitoricească în faţă, care crezi că este istoria cea mai intersantă, hazlie, nebunească, incredibilă (poţi lua atributele separat sau toate laolaltă) dintre cele care ţi-au fost încredinţate? O poţi repovesti?

- Sincer, mi-e foarte greu să fac astfel de aprecieri. Pentru mine, care m-am implicat deplin şi cu toate simţurile în acest proiect memorialistic, fiecare mărturie, cât de mică sau de stângaci relatată, are o însemnătate aparte. Voci diferite, unghiuri diferite, nuanţe şi perspective diferite ale aceluiaşi loc, ale aceleiaşi microlumi. Fiecare text are povestea lui, începând cu invitaţia pe care i-am făcut-o autorului şi până la obţinerea formei definitive a textului, adică un drum lung, de multe ori anevoios. Nu pot judeca, la rece, textele, ca un simplu cititor. Mi-e teamă că textele de care mă simt eu cel mai ataşată nu sunt de fapt cele mai interesante, hazlii sau incredibile, ci sunt cele în spatele cărora se află o poveste interesantă, hazlie sau incredibilă.

- Volumul ăsta poate fi citit şi ca o carte de vacanţă despre vacanţă, sau doar ca un dosar, ca un exerciţiu de memorie grav despre breasla scriitorilor?

- Fără îndoială, Marea scriitorilor este indicată pentru scaldă oricui, pe orice vreme, în orice loc şi în orice circumstanţe.