Străzile Bucureştilor – mică istorie sentimentală în imagini (XXXV). Bulevardul Aviatorilor. GALERIE FOTO

"La bulivar, birjar"

După arterele care şi-au păstrat denumirea tradiţională de "Şosele", apariţia bulevardelor în Capitală a fost, fără îndoială, un semn de modernizare edilitară, care i-a deschis, la propriu şi la figurat, noi perspective. Bucureştenii sfârşitului de veac XIX au adoptat din mers denumirea şi caracterul privilegiat al acestora, de unde şi expresia caragealiană de mai sus.

Între aceste bulevarde, de-a lungul cărora ne vom "plimba" în următoarele episoade ale serialului nostru, cel care, de la un moment dat, va căpăta denumirea "Aviatorilor" are o istorie nu prea veche comparativ cu aceea a Şoselei Kiseleff (marea majoritate a clădirilor au fost construite la sfârşitul secolului XIX şi în prima parte a celui următor), dar nu lipsită de episoade interesante, unele chiar dramatice.

Un asemenea episod riscă să fie, aşa cum reiese din comunicatul Ordinului Arhitecţilor din România, pe care deja l-am amintit în episodul anterior, şi cel legat de pericolul care pândeşte această arteră datorită iniţiativei de construire a unor "pasaje auto pentru care se va excava masiv în zonă, eludând trotuare, pistele pentru biciclete, vegetaţie, intrarea în parcul Herastrău de la Piaţa Charles de Gaulle". Un asemenea proiect ar schimba substanţial peisajul din zona amintită şi, ceea ce este şi mai grav, ar duce la dispariţia unor ample spaţii verzi, în condiţiile în care şi aşa Bucureştii sunt una dintre capitalele Europei care dispune de cele mai puţine asemenea spaţii. Cu alte cuvinte, aceste oaze de linişte şi frumuseţe atât de frecventate de bucureşteni şi nu numai de ei ar fi jertfite pentru "zeul automobil".

…este destul de veche, încă în secolul XVIII el fiind un spaţiu privilegiat, frecventat de înşişi domnitorii vremii, cum a fost Alexandru Ipsilante, care se plimbau cu luntrea pe lac, "în sunetul muzicii turceşti". Dar şi bucureştenii de rând se bucurau de binefacerile acestui parc, unde "ieşeau la iarbă verde", mai ales în zilele de sărbătoare. Amenajarea parcului s-a datorat aceluia care, în ciuda "păcatelor" sale, a avut un rol important în modernizarea Bucureştilor, Carol II, care a iniţiat acest proiect în 1936, cu ocazia expoziţiei "Luna Bucureştilor", denumire pe care a căpătat-o şi parcul. Din păcate şi acest spaţiu, ca şi piaţa din faţa, sa au intrat în "iureşul" transformărilor "urbanistice" iniţiate de comunişti: Herestrăul a devenit "Parcul de cultură şi odihnă I.V. Stalin", iar, în faţa sa, a fost amplasată statuia "tătucului". Este drept că în acea perioadă parcul a suferit şi un proces de transformare, fiind amplasate o serie de spaţii de agrement, trasate alei şi dispuse busturi ale unor personalităţi ale culturii româneşti, dar, bineînţeles, şi ale celei ruse şi sovietice. Un câştig a fost desigur şi construirea Teatrului de vară care, însă, în momentul de faţă, este foarte puţin folosit. Desigur, atunci când istoria românească şi-a schimbat cursul, denumirea parcului a fost schimbată, revenindu-se la cea tradiţională, iar statuia lui Stalin a dispărut. În semn de preţuire pentru "tradiţionala prietenie româno-franceză", piaţa a primit numele lui Charles de Gaulle, aici fiind instalată şi o statuie a marelui om de stat francez, oarecum "în mers".

În mijlocul pieţei a fost instalată sculptura care poartă denumirea destul de ciudată de "Crucea Mileniului", dar pe care bucureştenii hâtri o numesc "coliva lui Stalin".

În zona de la începutul Bulevardului, unde se intersectează cu Şoseaua Nordului (devenită "personaj de roman", datorită "epopeii" omonime a lui Eugen Barbu), se află o altă amplă zonă verde, Parcul Bordei, având şi el a avut o istorie destul de dramatică, nu în timpul perioadei comuniste, ci după 1989, când a fost în pericol să dispară datorită unui proces de revendicare iniţiat de un dezvoltator "isteţ". Se pare că, până la urmă, acesta s-a mulţumit cu o parte a parcului care, de altfel, a şi fost îngrădită, iar "Bordeiul" tradiţional şi-a continuat existenţa, fiind, la ora actuală, unul dintre cele mai îngrijite parcuri ale Bucureştilor. Şi totuşi în această zonă a avut loc o "catastrofă": din motive care îmi scapă, restaurantul cu grădină ce purta acest nume a fost demolat. Este păcat, pentru că el devenise, cel puţin în vremea tinereţii mele, unul din cele mai plăcute şi frecventate localuri ale Bucureştilor.

Nu există altă soluţie ?

Dar să revenim la "pericolul" care ameninţă "Şoseaua Aviatorilor" şi piaţa din faţa Herestrăului. De fapt, o transformare mai mult sau mai puţin dorită, care a stârnit proteste în urmă cu câţiva ani, atunci când a fost făcută, a constat în înlocuirea caldarâmului de pietre cubice din piaţă şi de pe Bulevardul mareşal Averescu, deşi acesta era considerat un fel de "brand" tradiţional al vremii, cu asfalt. Argumentul a fost că caldarâmul suferea dese degradări, ceea ce periclita circulaţia autovehiculelor. Vreau să vă spun, ca unul care frecventez destul de mult această zonă, că "soluţia asfaltului" nu şi-a atins scopul decât în parte, căci şi acesta se degradează serios în fiecare iarnă.

În ceea ce priveşte, noua "iniţiativă", aceea a construirii unor pasaje şi locuri de parcare în piaţă şi într-o zonă destul de amplă a Bulevardului Aviatorilor, aceasta ar duce la dispariţia numeroşilor arbori aflaţi de-a lungul său, aşa cum reiese din "planul" prezentat de cei care se opun acestei idei. Ce ar însemna aceasta, am să vă rog să constataţi singuri într-o plimbare pe sub "bolta de verdeaţă" a arborilor de pe marginea bulevardului, unii dintre ei chiar seculari. Oare nu s-ar putea găsi şi o altă soluţie pentru "fluidizarea" circulaţiei în această zonă care să nu aibă nevoie de jertfirea vegetaţiei ?

Şi pe Bulevardul Aviatorilor se găsesc o serie de clădiri rezidenţiale, cum este vila Filipescu Brâncoveanu, acum sediul al PDL, sau Casa Manu-Auschnitt, acum locuinţă a unui bogat şi…vesel magnat imobiliar, care a găsit de cuviinţă să o "aurească" cât se poate.

În acelaşi timp, însă, oricât ar părea de ciudat, pe această arteră se află şi palate lăsate în paragină, cum este cel de la capătul dinspre Piaţa Victoriei al Bulevardului.

Modernizarea s-a desfăşurat de-a lungul vremii şi pe Bulevardul Aviatorilor, ea concretizându-se mai ales în construcţia a numeroase vile, precum şi în clădirea Institutului şi Spitalului de endocrinologie, ridicată, de fapt, pe locul unui sanatoriu care a aparţinut Bisericii Franceze "Sacré Coeur" şi Congregaţiei "Fiicele Carităţii Sfântului Vincenţiu de Paul" care au fost obligate de regimul comunist să părăsească ţara.

O altă clădire reprezentativă este aceea a Institutului de Istorie "Nicolae Iorga", inaugurată oficial la 15 aprilie 1939, proiectată de arhitectul Petre Antonescu, iar fresca ce decorează ambele intrări este opera artistei Olga Greceanu. În anul 1976, în faţa Institutului a fost amplasat bustul lui Nicolae Iorga, creaţie a sculptorului Ion Irimescu. Şi istoria acestei instituţii şi-a avut momentele sale dramatice, fiind în situaţia de a face faţă "ofensivei" unor reprezentanţi ai istoriografiei marxiste, între care un rol "de frunte" l-a jucat Mihai Roller. Din fericire, mai ales în perioadele în care la conducerea sa s-a aflat Andrei Oţetea, aici şi-au găsit "refugiul" şi şi-au putut continua activitatea o serie de istorici de marcă, "ostracizaţi" de regimul comunist, institutul devenind şi o "pepinieră" a tinerilor cercetători dintre care cei mai mulţi s-au afirmat mai târziu.

Ca şi Arcul de Triumf, şi acest monument îşi are istoria sa mai mult sau mai puţin cunoscută, din care fac parte şi episoade surprinzătoare.

Monumentul care dă numele arterei a fost inaugurat în 1935, dar istoria sa este mai veche, începând din 1927, când s-a constituit un comitet din care, în afară de prof. dr. I. Cantacuzino, făceau parte o serie de aviatori. Ideea a fost stimulată de memoria unor piloţi români căzuţi în perioada 1930-1935, mulţi dintre ei având aureola romantică a unor "Icari" care s-au jertfit pentru gloria aviaţiei române, într-adevăr cu vechi tradiţii. De altfel, nu departe, în zona Dorobanţi, se află câteva străzi care poartă numele unor asemenea "zburători". La concursul instituit au fost prezentate 20 de proiecte, din care a fost ales, oarecum surprinzător, acela al arhitectei Lidia Kotzebuie, dat fiind că el a avut întâietate faţă de cele prezentate de alţi sculptori consacraţi ai vremii. Surpriza putea fi produsă şi de faptul că artista, de origine rusă, se stabilise la un moment dat în România, activitatea sa constând în câteva expoziţii personale. O altă surpriză, probabil puţin cunoscută publicului larg, este că Lidia Kotzebuie a folosit pentru a reprezenta trupul aviatorului imaginea …boxerului Joe Louis, prezent în acele zile la Bucureşti, iar pentru cap a folosit o imagine dintr-un catalog al piloţi renumiţi. În fine, Monumentul a fost inauguratcu mult fast, în prezenţa regelui şi a unor personalităţi politice româneşti, la 20 iulie 1935, în cadrul unei parade militare. A supravieţuit în bune condiţiuni, fără a avea soarta altor monumente demolate de comunişti, deşi poate că aceştia ar fi avut motivele lor, dat fiind pagubele pe care aviaţia română le-a provocat celei sovietice în timpul războiului.

Această istorie are şi un epilog, căci, după decenii, au fost formulate pretenţii asupra paternităţii, sculptorul Iosif Fekete, de altfel cu o bogată activitate, atribuindu-şi calitatea de autor al monumentului, după o mică machetă realizată de Lidia Kotzebue.

Să fie şi aceasta una dintre "istoriile încă neelucidate" ale Bucureştilor?