Aurel Neţin a fost secretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor, iar împreună cu nişte colegi a înfiinţat Sistec, o companie din Cluj pe care au reuşit să o crească foarte mult. Până în 2005, aceasta ajunsese la o cifră de afaceri de 20 de milioane de euro, care făcea aproape de toate în domeniul IT şi avea în jur de 150 de angajaţi. În 2005, Neţin a vândut Sistec, ceea ce a fost o surpriză pentru mulţi la momentul respectiv, şi în acelaşi an a fost nominalizat ca secretar de stat în IT la ministerul comunicaţiilor. A aflat însă de la un prieten că era liberă poziţia de CEO la Lenovo România şi, după o discuţie de 15 minute, parcursul său profesional a luat o cu totul altă turnură.
Care a fost cea mai mare oportunitate pe care nu aţi ratat-o?
Cred că, până la urmă, oportunitatea a ţinut de faptul că am acceptat să vin la o companie necunoscută în România la acea vreme, în 2006, o companie de PC-uri. Şi nu ştiu dacă a fost o oportunitate sau a fost un risc asumat, pentru că de multe ori m-am gândit că, în general, oamenii se duc la corporaţie după ce termină facultatea şi eventual rămân în corporaţie sau îşi lansează propriile businessuri. Eu am făcut exact invers, în sensul că am trecut prin toate tipurile de businessuri şi am ajuns la o corporaţie către finalul carierei.
Nu vă pare rău că nu aţi rămas în domeniul antreprenorial, acum poate aţi fi avut o companie unicorn?
Nu eram de unicorn fiindcă am analizat acest lucru. La momentul în care eram la facultate, aveam dispute cu colegii legat de ce e mai important, softul sau hardul – credeam că e vorba de hardware. Acum vedem însă că hardul nu mai este atât de important şi ceea ce este cel mai important este software-ul. Eu luasem decizia să fac hardware şi asta am făcut toată viaţa – din timpul facultăţii, după facultate şi până acum.
De ce nu aţi plecat din ţară?
Niciodată nu m-am gândit la acest subiect, deşi am avut o oportunitatea. Pentru că îmi place aici, nu vreau să mă dau patriot, dar aici am crescut, aici am prieteni, aici am realizat tot ceea ce am realizat. Mă gândesc acum, să ştiţi, acum mă bate gândul să mă retrag în afara ţării, dar până acum nu m-am gândit. Este greu fiindcă dacă alegi să mergi afară, nu ştiu dacă pentru tine este foarte bine imediat. Este foarte mult de muncă, muncă este şi aici, eventual o faci pentru copii sau pentru generaţiile următoare. Eşti conştient că te duci într-un loc în care cel puţin prima generaţie sau a doua generaţie, totuşi, nu este de-a locului. Am prieteni mulţi care lucrează în străinătate. Am colegi de facultate. Cred că aproape 30 % din colegii de facultate din Timişoara în acest moment sunt plecaţi din ţară.
Uitându-vă la evenimentele trecute, ce aţi ratat în anii ’90? Ce aţi fi putut să faceţi şi nu aţi făcut?
Le-am făcut pe toate pentru că eu am lucrat la IIRUC, o instituţie de service de pe vremea comunismului – singura de fapt, am avut oportunităţi şi acolo fiindcă lucrând acolo, practic am lucrat şi în afară. Am avut aşa zisele oportunităţi de a pleca din ţară, pentru că la momentul respectiv, produceam minicalculatoare care erau exportate în ţările din fostul bloc comunist şi în China. Am simţit după, după Revoluţie, că lucrurile se vor schimba, dar pot să vă spun că n-am avut acel simţ de antreprenor să pornesc imediat ceva. Primul proiect a fost cu un coleg de la IIRUC – Gazeta Matematică – am publicat câteva numere din această gazetă, după care am început cu un coleg o companie pe direcţia pe care o stăpâneam foarte bine, partea de service. A fost foarte greu să convingi companiile de stat din acel moment, după ’90 să meargă la un privat, dar nu eram siguri că putem trăi din asta. Apoi am aplicat şi am intrat la facultate ca şef de lucrări de calculatoare la catedra din Cluj, unde m-am înscris la doctorat.
Vedeţi interviul video, începând cu minutul 11:20, pe ALEPH BUSINESS
