• Leu / EUR4.7315
  • Leu / GBP5.2727
  • Leu / USD4.2103
Profesii

Joaca de-a Atlant-exit. Rolul României în războiul comercial si fiscal transatlantic

Joaca de-a Atlant-exit. Rolul României în războiul comercial si fiscal transatlantic

Autor: Adrian Luca

3 iul 2018 309

E plauzibilă ştirea că dl. Trump s-a apucat, în stilul său de CEO dintr-o bucată, să trimită şi să semneze cu mâna lui scrisori ameninţătoare europenilor înaintea summit-ului NATO, cerându-le să-şi mărească cotizaţia la organizaţie sau, spus altfel, să remunereze mai mult serviciile venite de la compania-mamă. La un audit onest, fie el doar politic, se va argumenta că, într-adevăr, serviciile prestate de Sediul Central (de facto, e la Washington) sunt indispensabile pentru susţinerea organizaţiei - în substanţa lor, din punct de vedere al funcţiunilor şi riscurilor asumate – şi că, între timp, au crescut costurile de operare, conjunctura etc. Bref ... se impune ajustarea remunerării.

Sincer vorbind, noi ca europeni, ar trebui să fim mulţumiţi să ieşim doar cu atât, pentru că, între timp, poate aţi auzit, am intrat în război intra-aliaţi (intra-grup). Şi ca-n orice grup, disputa e pragmatică, pe alocarea profiturilor.

Avem un exemplu, la scară redusă,  în ce se întâmplă peste Canalul Mânecii. I se spune Brexit. Nu înseamnă că nu mai suntem aliaţi cu britanicii, doar că nu ne-am mai înţeles la remunerarea serviciilor aduse unul altuia. Între cele două maluri ale Atlanticului, jocului i s-ar putea spune Atlant-exit. Oficial, încă n-are un nume, dar, oricum ar fi, trebuie să aibă un ”e”. Ca să arate că are (şi) un puternic substrat digital.

Dacă tot e să vobim de ameninţări, atunci să vorbim de unele serioase. În vara lui 2016, deci când nici chiar Trump nu se aştepta să ajungă la Casa Albă, Washington-ul dlui Obama folosea nu mai avea răbdare de diplomaţie, ca să le transmită europenilor: toate ca toate, dar nu vă atingeţi de impozitele cuvenite unchiului Sam! Bruxelles-ul, la comun, dar şi marile state membre, pe cont propriu, erau atunci în plină campanie sub comandamentul anti-BEPS – oficial lupta erodării bazei de impozitare şi mutării abuzive a profiturilor de către, evident, multinaţionale. O campanie temerară din punct de vedere politic, pentru salvarea bugetelor europene, dar, unii ar spune, interpretabilă din punct de vedere al acordurilor, regulilor fiscale în vigoare. Dar ţintele vizate sunt, din întâmplare, mai toate americane. Vorbim de celebrele GAFA din tehnologie (Google, Apple, Facebook, Amazon) dar şi – ca să nu se spună că e vorba doar de tehnologie - Starbucks, Chrysler-Fiat ori McDonalds. Meciurile se joacă încă în Justiţie, dar, indiferent de rezultat, războiul a început.

Şi nu l-am început noi, ar putea zice americanii. Şi riposta actuală americană, industria tradiţională, se poartă tot sub un stindard nobil din punct de vedere politic (salvarea locurilor de muncă americane), dar la fel de foţat din punct de vedere al regulilor comerciale moderne.    

În ianuarie, Trump s-a înarmat cu două lungi rapoarte făcute de ministrul lui de Comerţ, care spuneau cam aşa – nu e bine, importurile de oţel şi aluminiu ne afectează securitatea naţională. De atât are nevoie, de aceste cuvinte magice, şi are liber să jongleze cu taxele vamale cât îl ţine arta negocierii (1).

A spus-o chiar preşedintele, la începutul lui martie -  acum aştept restul lumii la negocieri, până pe 1 iunie. Cine a venit, a mai primit dispense (Coreea de Sud, Australia, Argentina, Brazilia – au încheiat aranjamente pe oţel, Australia şi Argentina – înţelegeri şi pe aluminiu). Europa s-a ţinut tare şi ... s-a ales cu cotizaţie de 25%,taxele vamale la importul de oţel şi 10%, la aluminiu. C-aşa e-ntre aliaţii care nu se-nţeleg.

Trump nu-şi ascunde ţinta. În definitiv, ca să ajungi la negociere, trebuie să începi prin a-l lovi de celălalt unde îl doare mai tare. El iubeşte UE, desigur, dar pune Europa şi China pe acelaşi plan al răului făcut economiei americane prin importuri excesive. Aşa că plusează acum cu o investigaţie pe importurile de maşini (din UE, în primul rând din Germania).

Despre cum e afectată industria americană când la o maşină pe care o exportăm noi în Germania, ei ne dau trei. Şi atunci când avem aşa-zise fabrici deschise de producătorii germani, ele sunt mai mult unităţi de asamblare: maxim 25-35% dintr-un BMW seria X este produs efectiv în SUA, valoarea ridicată (motor,  transmisie) vine din Germania sau Austria - spune consilierul pe politici comerciale, Peter Navarro.

La un aşa afront între amici, Europa simulează un atac de rebalansare, la nivelul economiei tradiţionale – o listă de 10 pagini de supra taxare a unor importuri din SUA, începând  cu porumb dulce, trecând prin motociclete de peste 800 cmc (cine să fie?, cine să fie?) şi terminând, realmente cu ... cărţi de joc (lista aici, dacă nu credeţi).

Pare un joc de tabinet, în care europenilor de-abia să le iasă de o tablă. Dar, „jocurile nu sunt încă făcute”, strigă cel mai tare francezii, în numele europenilor.

Intră în scenă taxarea economiei digitale

Din martie europenii au pus pe masă ”taxa digitală temporară”, o (supra)taxare a vânzărilor realizate pe piaţa UE de marile platforme de internet (din download de programe, muzică, filme, din datele utilizatorilor, din intermedieri etc.). Doar 3%, cât să adunăm cinci miliarde de euro (ar fi jumătate din pierdrea la buget după Brexit), să recunoaştem că nu e sfârşitul lumii, şi e doar ceva temporar, nu se ştie deocamdată până când, dar ne dorim să fie temporar. Întâmplător, din cele 120-180 din companiile cu ”prezenţă digitală” europeană care sunt ţintite de acestă taxă, jumătate sunt americane şi doar o treime pur europene. Dar, vă rog să reţineţi, aceasta nu este îndreptată în niciun caz împotriva companiilor americane – a tot repetat comisarul pe Finanţe Pierre Moscovici (întâmplător francez) la o întâlnire special organizată de American Enterprise Institute în aprilie. N-a reuşit să convingă însă audienţa de peste Ocean de ce, din tot proiectul de armonizare a taxei pe profit la nivel UE, s-a separat strict acest segment al noii economii, peste care se va pune taxă pe ... pe cifra de afaceri. Măcar va fi deductibilă la calculul impozitului pe profit – a ţinut să-i asigure dl. Moscovici.

Culmea coincidenţei (sau poate nu) e că asta se întâmplă când, nota bene, chiar SUA lui Trump au luat faţa europenilor în materie de luptă anti-BEPS: de la începutul anului, prin noua reformă fiscală, s-au asigurat că multinaţionalele americane plătesc cel puţin o rată minimă pe profiturile obţinute în străinătate. Au intrat şi ei în rândul lumii, prin trecerea la un sistem teritorial de impozitare a profiturilor globale ...

Plus că, de câteva zile, americanii sunt tot atât de europeni în abordarea fiscală a economiei digitale.

Puteţi găsi povestea aici, pe transferpricing.ro. De 50 de ani (51 mai exact), Curtea Supremă a SUA era aşteptată să se pronunţe dacă un vânzător la distanţă (mai întâi prin poştă, mai apoi prin internet) poate fi ţinut să vireze taxa pe vânzări (TVA la consumatorul final) în locul unde vinde, chiar dacă  în acel loc nu are nicio prezenţă fizică. Pe scurt, poate fi considerat că are o prezenţă (aka nexus) taxabilă chiar dacă nu are o reprezentanţă din cărămidă şi mortar?

Da, se poate, a venit, acum câteva zile verdictul Curţii, statuând practic noţiunea europeană de prezenţă fiscală semnificativă. Regula prezenţei fizice a devenit astăzi ”artificială în întregime, nesănătoasă şi incorectă”. Astăzi eşti prezent aici, poate chiar permanent, şi prin simplul fapt că ai un website care lasă cookies salvate în computerul clientului de aici sau dacă acel client îşi descarcă pe telefon o aplicaţie de-a ta. (vezi pag 15, opinia Curţii, cazul Dakota de Sud v. Wayfair).

Scorul cel mai strâns posibil (5 la 4) arată că nu i-a fost uşor nici Curţii să dea verdictul istoric. Judecătorul Kennedy – vocea cea mai influentă din completul Curţii – a hotărât să revină asupra propriului vot de acum 25 de ani (atunci votase pentru legarea impozitării doar de prezenţa fizică) considerând că în toţi aceşti ani abordarea tradiţională brick-and-mortar a creat un avantaj (neintenţionat) afacerilor pe internet, online-ul şi offline-ul n-au mai jucat pe acelaşi teren fiscal, cu consecinţe importante asupra bugetelor statelor americane. S-a ajuns până acolo ca e-retailerii să se laude că, spre deosebire de retaileri, nu trebuie să impună clienţilor taxa pe vânzări.

Chiar dacă decizia de acum 25 de ani, privită astăzi în noul context, poate fi considerată o eroare, aceasta nu poate fi justificare pentru Curte de a-şi asuma, în locul Congresului (Parlamentului) o decizie cu consecinţe asupra mediului de afaceri, care va lovi în primul rând în micii comercianţi pe internet, care nu au capacitatea de a se dota cu softul necesar conformării fiscale - arăta în opinia de respingere judecătorul Roberts, preşedintele Curţii (şi la care s-au raliat alţi trei judecători).

Or nu e chiar întâmplător că Congresul american a tot omis să-şi asume o astfel de răspundere. Astăzi poate mai mult decât acum 25 de ani, lumea e într-o tranziţie şi mai dureroasă de la tradiţional la nou, când nu ştii ce să salvezi mai întâi - locurile de muncă din oţelării, din fabricile auto,  micile afaceri pe internet, giganţii tehnologici etc.

Noi cum să jucăm? După principii, dacă se poate!

Nu se ştie cine a început efectiv joaca de-a războiul comercial-fiscal transatlantic. Dar într-un climat atât de tensionat, arhaica, brutala, anti-business şi ... interimara taxă pe cifra de afaceri a europenilor, taxă  care nu este îndreptată împotriva americanilor, nu poate decât să inflameze spiritele.

Americanii, mai ales în era Trump, nu pot sta impasibili când comisarul Moscovici le spune că se va adopta directiva cu taxa pe repede-înainte până la sfârşitul anului deşi chiar el recunoaşte că nu are asigurate toate voturile statelor membre. (2)

Se pare că România nu va fi din tabăra celor care fac probleme. A arătat-o anul trecut, când s-a grăbit să semneze apelul francezilor pentru acestă abordare radicală. Dar, ca unul care am reacţionat şi când PSD a vrut să ne blagoslovească cu taxa pe cifra de afaceri, suţin şi acum că nici iniţiativa europeană nu e mai brează.

Europa nu are nevoie de aşa ceva, în condiţiile în  care are un proiect pe termen lung care se cheamă armonizarea fiscală comunitară (CCCTB), care, apropo, nici aceasta nu are cum să le sune bine americanilor. Dar, cel puţin, CCCTB este, trebuie să fie, un teren al negocierii. Economia, inclusiv prin componenta ei fiscală, a ajuns atât de complexă şi chiar complicată, încât nu poate fi ”rezolvată” decât prin negocieri, prin căutarea soluţiilor win-win. Ca ţară care se pregăteşte să preia preşedinţia Consiliului, România trebuie să aibă leadership-ul de a trata temele importante europene. 

Iată de ce, îndrăznesc să sper, poziţia noastră oficială în acestă dispută nu va fi, în stilul nostru caracteristic de stat membru, de raliere docilă, conformare de complezenţă, la ce zic cei mari.  Nu avem de câştigat nimic direct – nu vindem oţel în SUA, nu vindem maşini, nu o să ne acoperim deficitele din impozitarea vânzărilor GAFA etc. Dar vom câştiga pe termen lung dacă vom arăta consecvenţă în principii, fie şi ele fiscale, şi deschidere spre dialog onest şi negociere pragmatică.

PS. În aceeaşi notă pragmatică, semnalez  companiilor româneşti de IT, o buna oportunite de afaceri. Piaţa americană, după decizia Curţii Supreme, devine foarte atractivă. Sute de mii, poate peste milionul de proprietari de mici magazine virtuale din SUA au nevoie de o soluţie eficientă, versatilă, rezonabilă ca preţ: ştiind localizarea clientului (după ZIP), va trebui să vadă automat ce regim fiscal se aplică pentru bunul achiziţionat în jurisdicţia respectivă (undeva între 10-12.000 de jurisdicţii de-a lungul SUA) unde să trimită apoi taxa pe vânzări, completând, desigur, şi hârţogăraia de rigoare. Deci, o bună oportunitate de afaceri.

Note:

1.Problema apărării şi securităţii se pune cam aşa: cerinţa armatei pentru oţel e de doar trei procente din producţia americană (scrisoarea secretarului Apărării) iar producţia internă acoperă încă până la 70% din consum. Dar importurile sunt tot mai mari de la un an  la altul şi UE chiar nu se poate spune că nu s-a bucurat, ajungând (agregat) pe locul al doilea ca sursă: importurile din Germania (individual, locul al optulea), au crescut cu 40% între 2011 şi 2017, Olanda (13), cu 14%, Italia (14) cu 86%, Spania (16) cu 106%. Iar în acest timp, China a căzut pe poziţia 11, importurile de aici scăzând, totuşi, cu 31%, între 2011 şi 2017.

S-au închis oţelării, iar cele rămase sunt sub pragul critic de 80%, şi s-a pierdut o treime din locurile de muncă. Se consideră că această situaţie afectează capacitatea de-a acoperi infrastructura critică în caz de urgenţă naţională, dar şi, nota bene, capacitatea de inovare a industriei naţionale, pentru a ţine pasul cu cerinţele pieţei.

2.Cei mai vocali împotrivă sunt Irlanda şi Luxemburg. Dar nici statele nordice nu se sfiesc să spună că ”deviază de la principiile fundamentale ale impozitării profiturilor”. acum nu e momentul”. Şi în Germania (oficial, pro) puternicul mediu  de afaceri transmite că ”nu e momentul”.

 

Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7315
Diferență: -0,0634
Ieri: 4.7326
Azi: 4.2103
Diferență: -0,2322
Ieri: 4.2139
Azi: 5.2727
Diferență: 0,699
Ieri: 5.2538
Azi: 4.2800
Diferență: 0,3211
Ieri: 4.2744