MEMENTO. În Uniunea Europeană, România ocupă locul 28, din 28 de ţări, în topul educaţiei financiare. Din această capcană putem scăpa! Cu o condiţie: să vrem!
Mulţi se întreabă, astăzi, ce s-a întâmplat pe piaţa muncii din 2002 încoace, de când ni s-au deschis porţile Uniunii Europene. A existat un echilibru şi s-a stricat? Sau exista deja un dezechilibru, care s-a agravat? Cum scriam în comentariul de săptămâna trecută, răspunsul cere o analiză solidă. Şi amplă.
Adevărul este că dreptul câştigat de cetăţenii români, începând cu 1 ianuarie 2002, de a circula fără vize a schimbat mult lucrurile pe piaţa muncii din ţara noastră. Chiar dacă nu toţi cei ce au ales să lucreze în alte ţări s-au permanentizat – pentru că mulţi pleacă, vin, iar pleacă – adevărul este că piaţa muncii din România e în suferinţă. Am pierdut creiere, am pierdut oameni buni pentru munci grele, aşa că balanţa forţei de muncă a primit o succesiune de şocuri puternice.
Dezechilibrul acestei balanţe nu s-a produs însă din 2002 până în prezent. Nicio analiză nu duce spre o astfel de concluzie. Dezechilibrul exista. Doar s-a agravat.
De fapt, dezechilibrul pieţei muncii a fost moştenit în decembrie 1989 – povara e istorică – şi s-a accentuat între 1990 şi 2001. Din 2002 însă, când câmpul muncii Uniunii Europene s-a deschis, şi îndeosebi de la 1 ianuarie 2007, când am devenit membri ai Pieţei Unice, exportăm în valuri forţă de muncă.
Să vedem, acum, care este realitatea de acasă. Statistica ne oferă date exacte. Cum 5 milioane de români trăiesc din pensii, înseamnă că, pe piaţa muncii, în jur de 4.800.000 sunt salariaţi, cei mai mulţi având lefuri mici, cotizează pentru un număr mai mare de pensii. Şi tot pe piaţa muncii, salariaţilor li se adaugă agricultorii, pe care statisticienii îi numără greu, fiindcă mulţi locuitori ai satelor sunt agricultori în acte fără să fie, în realitate, lucrători ai pământului sau crescători de vite. Plutonul populaţiei active se încheie cu meseriaşii, practicanţii unor profesii libere, oamenii de afaceri. Din cea din urmă categorie socială se aleg bogaţii ţării. Nici numărul lor nu-i foarte mare, nici averile lor – cu prea puţine excepţii, mediatizate în exces – nu-s impresionante. Clasa de mijloc, încă inadmisibil de restrânsă, se întrupează dintr-o combinaţie de oameni de afaceri, liber-profesionişti, meseriaşi de vârf, salariaţi cu lefuri măricele, ţărani înstăriţi. Iar alături de pensii, de salarii, de venituri din afaceri şi din credite acordate populaţiei, de banii câştigaţi din economia necontabilizată, din 2002 contează şi sumele venite de la românii din afara ţării.
Faptul că statisticile consemnează creşterea constantă a veniturilor reale – îndeosebi în anii din urmă, de când inflaţia e negativă – nu înseamnă că întreaga populaţie are bani. Dimpotrivă, mulţi o duc rău cu banii şi tocmai din acest motiv exportul de forţă de muncă se înteţeşte. Dar faptul că, aici, o mare parte a populaţiei are poftă de consum e un lucru bun. Pe baza consumului se dezvoltă o nouă economie. Consumatorul are un rol nou. El nu mai este un simplu „punct fix“ în jurul căruia se învârte economia. Consumatorul a devenit un factor dinamic, în neîncetată mişcare, în faţa căruia producătorul se vede nevoit să se plece. Toate bune, până aici, numai că economia reală n-a reuşit încă să valorifice şansa creşterii consumului, chiar dacă din consum facem mai mult PIB. Sigur, cărţile de economie consemnează, negru pe alb, o idee verificată de istorie: consumul stimulează producţia. La noi însă, atât în vremea consumului excesiv, din 2004 până în 2008, cât şi acum, când măsurăm creşterea cumpărăturilor cu două cifre, nu a putut şi nu poate fi ocolită o întrebare: a cui producţie creşte stimulată de consumul nostru? Necazul e că, prin umflarea consumului intern, în condiţiile în care se înmulţesc numai banii, nu şi performanţa economică, nu producţia noastră creşte în primul rând. Ci producţia altor ţări, mai apropiate sau mai îndepărtate, de unde sunt procurate, prin importuri, mărfurile cerute pe piaţa românească. Adevăr ce-şi are o cauză importantă, chiar dacă nu singura, în dezechilibrarea pieţei muncii.
