Sunt multe activităţi umane care pot fi afectate de poluare, dar dintre toate, managementul românesc, pare a atinge niveluri inimaginabile. Deşi în toate mediile se vorbeşte despre importanţa managementului, acesta este ignorat în totalitate când se pune problema aplicării în practică.
Poluarea managementului, îndeosebi al celui public, înseamnă, de fapt, uşurinţa şi superficialitatea cu care se numesc şi se menţin, în funcţii de conducere în instituţiile publice şi în companiile cu capital de stat, persoane care nu au pregătirea şi experienţa necesară domeniului respectiv, nici măcar background-ul, aceştia rămânând în permanenţă, din punct de vedere managerial, la nivelul de ,,entry-level’’.
Există mai multe surse de poluare care mutilează managementul, îndeosebi cel public, pe care îl transformă într-un poligon de satisfacere a propriilor interese, trimiţându-l, de fapt, pe centura managementului.
Imixtiunile politicului în procesul de management este, de departe, cea mai mare sursă de poluare, este cam ce a fost Copşa Mică pentru mediul înconjurător. Numirea în funcţii de conducere în instituţiile statului, sau în firmele cu capital de stat, având la bază un singur criteriu de selectie, şi anume carnetul de partid, are efecte devastatoare pentru întreaga societate.
A reînviat conceptul de activist de partid bun la toate, căci el trebuie doar să transpună în practică politica partidului în instituţia sau compania (de stat) respectivă. Se ştie faptul că în perioada de complexă amintire, miniştrii ceauşişti erau rotiţi de la un minister la altul fără a avea niciun fel de pregătire în domeniile respective. Păstorel Teodoreanu satiriza prin anii ’50 politica de cadre proletcultistă: ,,Caligula imperator / A facut din cal Senator!/ Petru Groza mai sinistru/ A facut din bou-ministru.”
Valurile de poluare se succed în ritmul campaniilor electorale, după fiecare alegeri cei învinşi sunt decartaţi, ca o carte nefolositoare, locul lor fiind luat de reprezentanţii învingătorilor, care, trebuie să recunoaştem, nu au profilul necesar nivelului de senioritate al postului, cum, de fapt, nici cei dinainte nu-l aveau. Şi astfel alternanţa la guvernare a măturat aparatul administrativ de profesionişti. Structurile de partid se suprapun astfel peste anumite instituţii sau companii de stat şi acestea devin ermetice, punându-se în circulaţie sintagma: ,,cutare companie sau instituţie este fieful partidului x’’.
Consiliile de administraţie sunt pline de profesori de muzică, poeţi şi alţi sinecurişti, de oameni cu adicţie la funcţiile publice, ceea ce face ca modelele de management de stat să fie şi mai toxice. Pentru a ocupa o astfel de funcţie, o persoană trebuie să primească mirul de la partid, iar după aceea sunt traşi de aţe ca la teatrul de păpuşi. Izomorfismul instituţional, adică tendinţa unei organizaţii dintr-un mediu dat de a obţine trăsături asemănătoare cu ale altor organizaţii, este din ce în ce mai puternic, instituţiile contaminându-se cu metehnele partidului.
Deci managementul de partid se mută la stat. Studiile şi experienţa ar trebui să definească profilul profesional al managerului şi nu carnetul de apartenenţă la un partid. Odată instalaţi pe funcţie pun toate proiectele pe hold pentru a vedea ce se întâmplă, preferând să rămână doar încălzitori de scaune, şi nicidecum oameni deschişi spre inovare.
O altă sursă de poluare este reprezentată de cadrul legislativ sau, mai bine zis, impotenţa instituţională, care este neclar, ineficient, parcă încercând să menţină această stare de fapt. Absenţa unor reglementari clare a permis ca persoane fără niciun fel de pregătire în domeniul respectiv să poată fi numite în funcţii de conducere. Campania ,,manager privat la stat’’ a fost o încercare de a arăta că există voinţa politică pentru reglementarea sistemului, dar, din păcate, a fost sortită eşecului, derapând într-un casting neserios.
Un manager numit într-o companie a statului, chiar dacă este bine intenţionat şi doreşte să restructureze sistemul, nu va reuşi întrucât întreg managementul este captiv contractului colectiv de muncă, care de multe ori are prevederi aberante, excesiv de avantajoase pentru angajaţi. Legea funcţionarului public, deşi la nivel declarativ a fost bine intenţionată, în loc să creeze un corp de profesionişti independenţi, a dus la o politizare mascată, excesivă, a întregului aparat din administraţie.
A luat naştere astfel un fel de castă, formată din oameni cu adicţie sporită la funcţiile publice, care sunt preocupaţi doar de situaţia proprie şi a partidului. Se comportă ca nişte vătafi, nicidecum manageri, puterea se concentrează într-un singur om, iar totul totul devine excesiv de limitativ. Avem de-a face cu un viol al logicii şi al bunului simţ.
Confuzia existentă în jurul conceptului de manager constituie o altă sursă de poluare, mai ales în definirea paşilor de urmat pentru a fi înnobilat cu acest titlu. În ,,Clasificarea Ocupaţiilor din România’’, mai precis în ,,Indexul Alfabetic al Ocupaţiilor’’, la litera ,,M’’ există o singură profesie care începe cu ,,manager’’, şi anume, ,,manager sportiv’’(cod 342905).
Există unele profesii (architect, medic, biolog, actuarist, operator chimist) care sunt explicite în ceea ce priveşte etapele ce trebuie parcurse pentru a le exercita, acestea beneficiind de o pregătire solidă, etapizată, cu un background solid. Confirmarea accederii în aceste profesii se face prin examene şi prin acordarea unor diplome recunoscute de comunitatea academică, universitară, profesională. Din start aceste profesii exclud amatorismul şi posibilitatea de a le exercita la presiunea unor şefi sau ca urmare a imixtiunii factorului politic.
Ocupaţia de manager nu este explicită în ceea ce priveşte pregătirea pe care trebuie să o ai pentru a o exercita şi din această cauză accederea în aceste posturi este foarte haotică, necotrolabilă, neîncadrată în anumite studii minime de promovat, dar, în schimb, este insoţită de un tupeu maxim. Au apărut cursuri de management de o lună, de două luni, de trei luni ş.a.m.d.
Facultăţile în mare parte şi-au botezat specialităţile în aşa fel încât să conţină şi cuvântul ,,management’’ care dă bine la imagine: ,,Managementul finanaciar-contabil al firmei’’, ,,Managementul activităţilor din turism’’, ,,Managementul afacerilor internaţionale’’. Una dintre Legile Lui Murphy afirma: ,,Cine ştie face, cine nu ştie învaţă pe alţii, cine nu ştie nici să înveţe pe alţii, conduce’’, se potriveşte de minune actualei situaţii din managementul românesc.
Alte surse de poluare a managementului, care de fapt sunt consecinţe ale surselor prezentate anterior sunt: nepotismul, sinecurismul, obedienţa, tradiţiile, obişnuinţa şi, nu în ultimul rând, psihologia poporului român. Printr-o conduită culpabilă am acceptat ca persoane inferioare intelectual să ne conducă. Nu trebuie ignorat nici antijocul care se practică de către cei rămaşi în sistem după valul de epurări, acţionând ca o veritabilă frână pentru orice initiaţivă.
Entităţile supuse poluării managementului sunt în primul rând instituţiile statului (ministere, agenţii de stat, prefecturi, consilii judeţene, primării…) şi societăţile cu capital de stat, toate acestea având o vulnerabilitate şi sensibilitate sporită la sursele de poluare. Dorinţa de a menţine privilegiile dobândite pe căi oculte a transformat aceste organizaţii în veritabile caste supuse continuu poluării sau chiar autopoluării.
Scleroza birocratică ierarhică a pus stăpânire pe aceste structuri făcându-le conservatoare, inactive şi lipsite de orice creativitate sau iniţiativă. Cei numiţi (da, numiţi, nu prin concurs) să conducă sunt exponenţii curentului lipitorist, au arta supunerii, şi disimulării, şi sunt amorfi şi inerţi prin banalitate. Astfel s-a ajuns în situaţia ca unele companii de stat să fie conduse simptomatic, fără nicio strategie managerială, aproape ca un şofer care conduce maşina fără volan, fără direcţie, fără cutie de viteze, cu una sau două roţi lipsă, dar folosind din plin ambele frâne: de urgenţă şi de serviciu.
,,Poluatorul plăteşte’’-un principiu unanim recunoscut pe tot mapamodul, în acest caz nu este aplicabil, întrucât plătim toţi, întreaga societate, mai puţin poluatorul principal-clasa politică.
Cei mai puternici factori de depoluare sunt reprezentaţi de instaurarea meritocraţiei şi eliminarea blocajului accesului competenţelor către vârful societăţii. Despre internalizarea externalităţilor nici nu poate fi vorba, nimeni dintre poluatori nu doreşte să-şi asume această povară. În companiile cu capital de stat trebuie înţeles rolul statului ca un acţionar, la fel cum sunt acţionarii în companiile private, şi nu doar ca un reglementator care stabilieşte regulile, ceea ce presupune că aceste companii trebuie conduse pe principiile guvernanţei corporatiste.
Este nevoie să se treacă urgent la eliminarea birocraţiei obtuze posesoare de carnet de partid şi să se declanşeze imediat o campanie de smartificare a managementului având la bază principiul întoarcerii la competenţă. Instituţiile statului trebuie reclădite şi reprofesionalizate, iar managementul trebuie privit ca un act de creaţie. Pentru aceasta e nevoie de oameni puternici, polemici, atipici.
Ne confruntăm cu o foame de organizare competitivă a muncii. E nevoie, mai mult ca oricând, de înlăturarea sentimentului negativ existent la majoritatea oamenilor conform căruia lucrurile nu se mai pot îndrepta. E nevoie să se ţintească spre punctele de inflexiune strategică, generatoare a schimbărilor de care are nevoie managementul din România.
Andy Grove (fondator şi fost CEO la Intel, considerat cândva de revista Fortune ca fiind cel mai bun manager din lume) vorbeşte despre acest concept în lucrarea ,,Strategic Inflection Points’’(ulterior titlul cărţii a fost schimbat în ceva mai atractiv: ,,Only Paranoid Survive’’). Şi managementul românesc are nevoie de aceşti manageri ,,paranoici’’ ai schimbării.
Gheorghe Băcanu este manager în cadrul Expocar Trade SRL Garage din Constanţa.
