Dragoş Mihai Petrescu este un antreprenor român, fondator al lanţului City Grill Restaurants, coordonator al Coaliţiei pentru Dezvoltarea României, vicepreşedinte al Romanian Business Leaders şi secretar general al Organizaţiei Patronale a Hotelurilor şi Restaurantelor. Dragoş Petrescu a preluat şi redeschis restaurantele emblematice Caru’ cu Bere şi Hanu’ lui Manuc şi a achiziţionat şi reinventat restaurantul Pescăruş din Parcul Herăstrau. În prezent, afacerea lui DragoŞ Petrescu este catalogatĂ ca unul dintre cei mai mari operatori din industrie, însumând 15 unităţi tip restaurant şi şase puncte de livrare. În restaurantele Grupului City Grill servesc zilnic masa peste 11.000 clienţi.
Interviu: Cristian Hostiuc; Text: Ioana Matei
Tu ai terminat liceul de informatică Tudor Vianu din Bucureşti. Ai făcut Institutul Politehnic. Dacă ar fi să o iei acum de la capăt, uitându-ne cum au evoluat lucrurile cu IT-ul, cu bitcoinul, cu criptomonedele, ai mai intra din nou în acest domeniu al restaurantelor ?
Eu iubesc acum domeniul restaurantelor şi ospitalitatea, iubesc să interacţionez cu oamenii, dar a fost o meserie de antreprenor pe care am învăţat-o. La început nici nu visam să ajung în această industrie, iar apropos de întrebarea ta cu liceul, astăzi nu cred că aş mai face liceul de informatică. E mult prea greu şi am constatat că nu neapărat să faci cel mai bun liceu sau cea mai bună facultate este drumul spre o viaţă fericită, plină de împliniri, e destul de dificil să stai într-un mediu atât de competitiv cum a fost liceul de informatică.
În anii ‘90, ce visai tu să ajungi sau ce visau părinţii tăi?
Părinţii mei nu cred că visau cum aş deveni eu antreprenor, însă cu certitudine visam să fiu pe picioarele mele. Nu aveam niciun ban, venisem din armată, armata aceea cu termen redus ca student la Politehnică. Şi am plecat în comunism în ‘89 şi m-am întors în martie ‘90, în capitalism. Evident, era un capitalism pe care nu-l înţelegeam, dar în orice caz, simţeam că pot să fac ceva pentru mine şi, în loc să mă duc în vacanţă, m-am apucat de treabă, pentru că aveam şase luni de vacanţă în loc de trei până la începerea primului an de Politehnică. Şi mi-am spus că îmi doresc să fiu pe picioarele mele. Am avut o viaţă destul de dificilă. Stăteam la bunici, nu la părinţi, părinţii fiind despărţiţi şi aveam acea nevoie de a nu mai depinde de nimeni. Cred că acesta a fost punctul de la care am plecat în viaţa de antreprenor. Apoi, primul meu job a fost să vând ziare.
Şi le cumpărai tu şi le vindeai mai departe ?
Da, le cumpăram eu şi aveam un comision de 10 %.
Şi cât timp a durat această operaţiune? Care a fost primul tău câştig din această operaţiune de vânzare ?
După o săptămână de vândut de ziare cu primii bani câştigaţi, m-am dus în târg la Vitan ca să fac cumpărături, să-mi iau şi eu blugi Pyramid, care erau la vremea aceea, anii ’90, foarte la modă. După ce am văzut că am cheltuit toţi banii în târg, am zis hai să strâng din aceşti bani şi, după vreo patru luni, am deschis prima tarabă într-o piaţă, respectiv în Piaţa Dorobanţi. Nu-ţi trebuiau prea mulţi bani să deschizi o tarabă în piaţă la vremea respectivă, însă pentru mine a fost următorul nivel. De fapt, toată cariera mea s-au construit cărămidă peste cărămidă. Pornind de la zero e foarte greu să te gândeşti la strategii, ce fel de bani să investeşti, de unde împrumuţi, nici nu-mi trecea prin cap atunci că voi putea depăşi vreodată nivelul unui mic antreprenor, dar îmi doream să fiu acel mic antreprenor care să poată să câştige banii lui.
Când aveai taraba respectivă din Piaţa Dorobanţi şi vindeai ziare, care era visul tău atunci?
Nu mai vindeam ziare. Aveam 200 de produse, de la brânză şi până la cacao pe acea tarabă, ţigări, tot felul de lucruri pe care le găseam în angrourile de la acea vreme, iar visul meu era să cresc. Îmi plăcea foarte tare să stau de vorbă cu oamenii, să le vând, să mă duc să negociez preţurile cele mai bune. Îmi plăcea să ştiu când vine marfa bună şi la un preţ convenabil, să ştiu cum să aşez produsele. Poate cea mai bună şcoală de marketing din viaţa mea a fost acel metru pătrat pe care trebuia să ajung să aşez ca o ikebana toate cele 200 de produse. Deci a fost o şcoală – şi de marketing, şi de balanţă comercială, că trebuia să am nişte bani cu care să mă duc să-mi cumpăr a doua zi marfa, trebuia să fac un adaos comercial, adică piaţa a fost o şcoală foarte bună la 19 ani.
