Toată ţara e plină în aceste zile de turişti bugetari care îşi plătesc vacanţele cu vestitele tichete turistice.
Indiferent de nivelul salariilor, şi preşedintele şi portarul a primit un tichet valoric de 1.450 de lei pe care îl poate cheltui în România la hoteluri sau pensiuni care au fost înscrise în acest program.
Probabil că de la cupoanele de privatizare distribuite în anii ‘90 şi până acum n-a mai fost o asemenea frenezie a împărţelii de la stat.
Peste 1,2 milioane de bugetari au primit sau urmează să primească aceste cupoane.
De altfel, este principalul subiect de discuţie din instituţiile de stat în această perioadă.
Efortul bugetar înseamnă circa 500 de milioane de euro, bani care vor veni la decontare atât în 2018 cat şi în 2019.
Ideea cuponului este că se consideră a fi un venit neimpozabil şi nepurtător de contribuţii sociale.
Este cea mai de amploare măsură intervenţionistă de până acum şi, ţinând cont că statisticile arată că 70% din populaţia României nu pleacă deloc în vacanţă, probabil că pentru mulţi angajaţi la stat este într-adevăr o măsură bună.
Pentru o familie cu doi bugetari suma este suficentă pentru o vacanţă de o săptămână.
De partea cealaltă, ies la iveală şi veniturile pensiunilor de pe litoral sau din zona Rucăr-Bran care declarau până acum câştiguri nereale la Fisc.
Gradul mare de folosire al acestor cupoane şi mecanismul de venit suplimentar direcţionat într-un anumit sector de activitate al economiei arată că acest tip de program se poate aplica în zone care ar fi cu adevărat mult mai folositoare.
De exemplu de ce nu s-ar putea imagina un cupon similar pentru rechizitele copiiilor sau pentru cursuri de limbi străine sau de IT&C?
În condiţiile în care în România nu se foloseşte impozitul pe venit global, iar impozitul pe venit de doar 10% nu este un impuls pentru a folosi mecanismul deductibilităţii de cheltuieli, acest tip de cupoane ar putea duce cheltuielile populaţiei în direcţii care să aibă mai multă valoare adăugată decât petrecerea unei vacanţe într-o pensiune la munte.
Astfel de cupoane care să poată fi cheltuite spre exemplu doar pentru plata unor cursuri de recalificare profesională ar da un impuls companiilor de profil şi ar aduce pe piaţa muncii, în sectoarele de care este nevoie, tineri sau adulţi care caută să se recalifice, dar nu au finanţare.
Spre exemplu, Coreea de Sud a introdus deja acest tip de cupon de recalificare profesională.
Iar acest tip de tichete ar trebui distribuite nu doar bugetarilor, ci oricărui salariat.
Însă mecanismul direcţionării banilor pentru un anumit tip de activitate sau pentru achiziţia unor produse şi servicii care să contribuie la educaţia sau bunăstarea socială a contribuabilului poate fi eficient doar dacă banii merg într-adevăr în direcţia stabilită.
Spre exemplu, acum se discută că este prea complicată toată acestă decontare între stat, furnizorii de servicii de turism şi intermediari şi să fie înlocuite cu o plată directă către beneficiari.
Acesta ar fi o eroare, după cum s-a dovedit în cazul tichetelor de masă. Iniţial, aceste tichete de masă au fost gândite ca un impuls pentru angajaţi de a avea asigurată o masă caldă la prânz.
În fapt, aceste tichete de masă se pot folosi în retail şi pentru achiziţia altor produse decât cele alimentare.
Astfel, beneficiile pentru sănătate, dar şi impulsionarea apariţiei de mici restaurante şi bistrouri care să ofere prânzul în schimbul acestor tichete au fost anulate. În schimb, au crescut vânzările în retail.
Orice tip de intervenţie a statului în decizia individului de a-şi aloca resursele financiare nu este în general bine venită şi poate fi pervertită imediat dacă sunt lăsate portiţe. Spre exemplu, iată ce degringoladă s-a produs ca urmare a acordării de călătorii nelimitate pe calea ferată pentru studenţi: nu se mai găsesc bilete la tren, spun unii călători, deşi în realitate există locuri atunci când trenul parcurge efectiv traseul, pentru că se fac rezervări fără acoperire.
Introducerea unor cupoane de călătorie care să limiteze la un necesar mediu aceste călătorii sau limitarea procentuală până la 20-30% din locurile pentru o anumită destinaţie ar putea reprezenta o soluţie pentru corectarea situaţiei.
De asemenea, aceste cupoane ar putea fi introduse pentru a finanţa accesul oamenilor la utilităţi.
3,5 milioane de locuinţe nu au gaze, iar în mediul rural doar jumătate din case au acces la reţeaua de apă potabilă şi canalizare.
De multe ori, deşi reţeaua poate că a ajuns în proximitate, oamenii nu-şi permit să plătească conectarea.
Până la urmă, orice intervenţie a statului în felul în care îşi cheltuie banii oamenii nu este bună. Responsabilitatea individului trebuie să primeze, iar astfel de programe trebuie să se desfăşoare pe un timp limitat şi cu obiective clare. Adică să se observe evoluţia unor indicatori în funcţie de resursele alocate la nivel central.
Iar direcţionarea banilor publici în primul rând înspre activităţi cu valoare adăugată, care să împingă economia pe spirala unei creşteri economice solide, este de dorit.
