Au trecut mai mult de 100 de ani de când lumea experimentează cu salariul minim pe industrie sau la nivel naţional, o formă de protejare a angajaţilor vulnerabili cărora le lipseşte puterea de a negocia o remuneraţie decentă. Salariile minime ar trebui să fie mijloace de limitare a sărăciei severe din rândul celor care muncesc. Au trecut mai mult de 100 de ani şi totuşi economiştii încă nu s-au decis dacă salariul minim este un lucru bun. Studii recente arată rezultate contradictorii.
Dezbaterea nu este nicăieri mai încinsă ca în SUA, cea mai mare economie a lumii. În urmă cu doi ani, Seattle a devenit primul mare oraş din Statele Unite care a consfinţit prin lege un salariu minim de 15 dolari pe oră. Creşterea este graduală. În prezent, salariul minim la nivel federal este de 7,25 de dolari pe oră. În Seattle, companiile mari au început anul acesta să-şi plătească angajaţii cu 13 dolari pe oră. 15 dolari ar urma să primescă de anul viitor. Până în 2021, salariul minim de 15 dolari ar trebui să fie valabil peste tot. Anul acesta California şi New York au aprobat legi care aduc salariul minim la 15 dolari pe oră. La fel au făcut multe alte oraşe şi localităţi. Însă nu toată lumea crede că a plăti mai mult oamenilor este un lucru bun. În urmă cu câteva zile s-a întâmplat ceva ce pentru mulţi a părut bizar în acest context. Guvernatorul statului Missouri, Eric Greitens, a aprobat o lege prin care remuneraţia minimă este redusă de la 10 dolari pe oră la 7,70 de dolari. Decizia a fost luată la trei luni de la majorare. Greitens s-a justificat spunând că majorarea salariilor ”ucide locuri de muncă“ şi ”scoate bani din buzunarele oamenilor“. Iar guvernatorul Bruce Rauner din Illinois a blocat o lege care ar fi ridicat salariul minim la nivel de stat la 15 dolari – o dovadă de ”raţionalitate economică“, după cum a descris decizia un contribuitor al Forbes.
Revistele Quartz şi The Economist au făcut o incursiune în sfera dezbaterilor privind salariul minim.
Piaţa locurilor de muncă, conform economiei elementare, este ca orice altă piaţă. Ea funcţionează cel mai bine dacă salariile sunt stabilite de ofertă şi de cerere, şi nu de vreun alt factor cum ar fi reglementările guvernului. Aşa cum guvernul nu stabileşte un preţ minim pentru cămăşi sau fructe de avocado, el nu ar trebui să le impună angajatorilor cel mai mic salariu pe care trebuie să-l plătească angajaţilor.
Teoria economică standard spune că un salariu minim pe economie sprijinit de guvern ar putea duce la pierderi de locuri de muncă deoarece unii angajatori ar fi dispuşi să angajeze doar cu un salariu mai mic decât cel minim, iar unii şomeri ar accepta să muncească pe mai puţin decât minimul pe economie.
Prin introducerea forţată a unui salariu minim, guvernul face rău atât angajatorilor, cât şi muncitorilor şi în cele din urmă reduce productivitatea economiei.
Cu toate acestea, când un studiu recent a constatat că majorarea accentuată a salariului minim în Seattle a avut ca efecte pierderea unor locuri de muncă şi mai puţine ore pentru angajaţii cu salarii mici – exact ceea ce teoria ofertei şi a cererii prevede – dezbaterile din lumea economiştilor au explodat.
Principalele critici aduse de cei care au descoperit greşeli în studiu sunt că anumite categorii de angajaţi care ar fi putut beneficia de creşterea salariilor au fost excluse din analiză.
Salariul minim a devenit un teren de luptă pentru economişti. Thomas Leonard, de la Princeton, scrie într-o lucrare despre istoria salariului minim (”The Very Idea of Applying Economics: The Modern Minimum-Wage Controversy and Its Antecedents„) că energia care intră în argumentarea salariului minim depăşeşte, la cantitate, importanţa sa ca materie de politică. Probleme precum proiectarea asigurărilor de sănătate, politica fiscală şi reforma drepturilor salariale sunt aspecte politice mai importante, spune el, dar care nu creează ranchiună la acelaşi nivel – mai puţin de 2% dintre angajaţii americani au primit salarii la sau sub minimul federal în 2016.
Leonard crede că salariul minim generează atât de multă nervozitate pentru că se duce direct la inima modului în care sunt văzute pieţele libere. În cazul în care salariul minim se dovedeşte o politică bună, răstoarnă toată teoria economică ortodoxă.
Originile salariului minim pot fi urmărite până la mişcările muncitorilor din naţiunile industrializate ale secolului al XIX-lea. Programele lungi, salariile scăzute şi lipsa de siguranţă au determinat sindicatele şi reformatorii sociali să pledeze pentru o varietate de legi care să-i protejeze pe lucrătorii din fabrici. Primele legi privind salariile minime au apărut în anii 1890 în Noua Zeelandă şi Australia şi în anii 1900 în Regatul Unit; acestea nu prevedeau salarii minime la nivel naţional, aşa cum există astăzi în SUA şi în cele mai multe dintre statele Uniunii Europene (Germania a introdus de la 1 ianuarie 2015 un salariu minim la nivel naţional stabilit de guvern; în unele state europene salariul minim se stabileşte prin negocieri colective între asociaţiile patronale şi cele sindicale), ci minimele pentru industrii specifice în care existau îngrijorări că muncitorii sunt dezavantajaţi.
Salariul minim a ajuns în SUA în anii 1910, dar numai în unele state şi numai pentru femei şi copii. ”Până la apariţia unui salariu minim federal în 1938, s-a considerat că bărbaţii nu au nevoie de această protecţie paternă, având în vedere protecţia dreptului la un contract liber garantată explicit de Constituţia SUA“, explică Leonard. Statele Unite au stabilit un salariu minim de 25 de cenţi pe oră în 1938 şi intermitent au mai ridicat nivelul de atunci (şi nu în funcţie de inflaţie). De la început era clar că salariul minim va fi un test pentru teoria economică. ”Funcţionarea acestei stabiliri virtuale a unui salariu minim va fi urmărită cu interes de economişti“, scriau economiştii Beatrice şi Sidney Webb în cartea lor din 1897 ”Democraţia industrială“ (soţii Webb se numără printre fondatorii London School of Economics).
