Romani in afara granitelor

Andreea Răducan, campioană olimpică şi mondială la gimnastică: Sportul m-a învăţat foarte multe, să comunic, să socializez, dar mai ales m-a disciplinat. Acesta este primul lucru pe care îl înveţi în sport, disciplina. Apoi vine curajul.

Andreea Răducan, campioană olimpică şi mondială: Totul ţine de cât de dispus eşti să pui osul la muncă. Speranţa mea sunt Jocurile Olimpice din 2024

18 iul 2018 Autor: Roxana Petrescu

♦ Campioana olimpică şi mondială Andreea Răducan (34 de ani), în prezent preşedintă a Federaţiei Române de Gimnastică, spune că rezultatele la care a ajuns România la gimnastică reflectă în mare parte migraţia antrenorilor spre alte discipline, dezorganizarea de la nivelul cluburilor, dar şi o schimbare de mentalitate în ceea ce priveşte abordarea acestui sport, atât de partea gimnaştilor, cât şi a părinţilor care le sunt alături la început de drum.

În vara anului trecut, Andreea Răducan a devenit preşedinta Fe­dera­ţiei Române de Gim­nas­tică, entitate care supervizează ac­tivitatea cluburilor cu scopul alcă­tuirii lotului naţional în vederea par­ticipării acestuia la competiţiile internaţionale.

Preluarea acestui mandat de către Andreea Răducan a venit într-un mo­ment extrem de tensionat, în contextul în care echipa României ratase pentru pri­ma dată după patru decenii califi­ca­rea la Jocurile Olimpice, ediţia de la Rio.

„Nu cred că mi-am imaginat vreo­da­tă că se poate întâmpla aşa ceva, dar ştiam că nivelul era mai scăzut decât eram noi obişnuiţi. Totuşi aveam ne­voie de acest duş rece pentru a ne repu­ne pe picioare, pentru a reveni la reali­tate şi a încerca să schimbăm ceva“, spu­ne acum Andreea Răducan.

Spaţiul de manevră nu este foarte mare, în contextul în care performanţa fe­deraţiei depinde de activitatea clu­bu­rilor, fondurile fiind ca în orice alt do­me­niu insuficiente.

„La federaţie noi ne bazăm pe mun­ca cluburilor, dar cluburile mai de­par­te sunt împărţite în două categorii, clu­burile şcolare, care ţin de Ministerul Educaţiei, şi cele departamentale, care sunt sub coordonarea Ministerului Spor­­tului. Din aceste cluburi se face se­lec­­ţia pentru lotul naţional, aceasta fiind de fapt responsabilitatea fede­ra­ţiei. Problema este că acum nu mai faci se­lecţie, ci aduni. Pentru ca federaţia şi lo­turile olimpice să funcţioneze bine, baza trebuie să funcţioneze bine şi asta în­seamnă tot, cluburi, antrenori, infra­structură, implicarea tuturor.“

 

Care sunt provocările?

Problemele sunt la fiecare nivel. Sa­la­­ri­ile mici date antrenorilor de gim­nastică îi determină pe unii dintre ei să de­­vină instructori de aerobic, de exemplu. „Acum ne rugăm de antrenori să vină la lot, înainte era o mândrie. Bătă­lia între cluburi pentru performan­ţă nu mai există, aşa cum se întâmpla cândva.“

Dincolo de acest lucru, plecarea în masă a românilor peste hotare a dus mai departe la o depopulare a sălilor de gim­nastică de micuţi dornici să devină cam­pioni. Pentru cei care au rămas, de mul­te ori intervenţia părinţilor în antre­na­mente amputează autoritatea antre­no­rilor şi rezultă şanse mai mici de a obţine performanţă pe termen lung.

„Performanţa se face doar cu pasiu­ne. Dacă alegi acest drum, trebuie să-l în­ţelegi. Vedem cum de multe ori pă­rin­ţii intervin în antrenamente. Nu-i mai poţi spune unui copil că din punct de vedere fizic nu corespunde cerin­ţe­lor, că eşti dat în judecată. Un copil, dacă îi spune unui părinte că nu mai are chef să meargă, a doua zi nu mai vine la an­trenament. Dar acel copil are mereu chef să se ducă la şcoa­lă, de exemplu? Dacă nu are, ce faci? Nu îl mai duci la şcoală? Părinţii trebuie să fie implicaţi în susţinerea copilului, nu trebuie să devină ei antrenori.“

 

Primele schimbări

În anul de când a devenit preşe­din­ta Federaţiei Române de Gimnastică, Andreea Răducan spune că s-a con­cen­trat foarte mult pe zona de antrenori pentru loturile de băieţi şi fete.

„Uitându-mă în urmă, venirea mea la federaţie mi se pare acum un act ne­bu­nesc. Am decis să fac acest pas cu in­tenţia de a reface cât pot lucrurile care nu func­­ţionează. Eu nu am cum să inter­vin la cluburi, dar încerc să mă implic. Dragos­tea pentru gimnastică este aici. M-am orientat foarte mult pe par­tea de an­tre­nor de lot. La băieţi am reu­şit să îl aduc pe Marius Urzică (gim­nast român, cam­pion olimpic, triplu cam­pion mon­dial şi triplu campion euro­pean la cal cu mânere – n. red.). Era în Qatar, dar a ve­­nit. Sper să poată să facă o treabă fru­moa­­să. Ideea este că îţi trebuie măcar un ci­clu olimpic pentru a-i pregăti pe sportivi.“

Acum lotul de fete senioare este com­pus din 15 gimnaste şi patru antre­nori. Tot patru antrenori sunt şi la lotul de băieţi, format acum din 12 sportivi. 

„Cred că am reuşit să redresăm un pic atmosfera şi la lotul de fete prin adu­cerea unui antrenor din Anglia în câte­va stagii de pregătire alături de colec­tivul nostru.“

Fosta olimpică crede că ideea de a începe totul de la zero pentru a reabilita numele gimansticii româneşti peste hotare nu este o opţiune.

„Trebuie să construieşti pe ce ai. Din 2019 intrăm în linie dreaptă pentu Tokyo (Olimpiada de la Tokyo – 2020). Nici nu vreau să mă gândesc la încă o ratare. Speranţa mea este mai degrabă pentru Jocurile Olimpice din 2024 (Paris – n.red.). Înainte ne întrebam cu câte medalii de aur venim de la concurs. Acum o vom aprecia pe prima şi mai mult.“

 

Începuturile

În plină pregătire însă, Andreea Răducan spune că în esenţă gimnastica este la fel ca pe vremea ei, de multe ori performanţa fiind obţinută prin determinarea personală, dincolo de orice factor extern.

„Am început sportul la patru ani şi iniţial a fost mai mult voinţa tatei. Tata a fost foarte pasionat de sport, dar bu­ni­cii nu i-au înţeles niciodată această dra­goste, aşa că avea visul acesta neîm­pli­nit. Pe de altă parte, şi eu am fost un copil foarte năzdrăvan, îmi căutam loc de joacă oriunde, aşa că s-a gândit că ar fi frumos să îmi consum energia într-un fel. Nu cred că se gândea la acel mo­ment la performanţa care avea să vină.“

Astfel, în 1987 Andreea Răducan făcea primul pas spre sportul care avea să-i devină carieră, la clubul sportiv din Bârlad, sub îndrumarea antrenoarelor Veronica Ionaşcu şi Alice Gheorghiu.

„Ţin minte că am intrat în sală şi mă uitam foarte atent la bârnă. Mi se părea atât de înaltă. A fost primul lucru care mi-a atras atenţia. Apoi a fost solul. Eram de mână cu tata, în uşa sălii, tata vor­bea cu antrenorul, iar mie-mi fugeau ochii peste tot.“

De la 8 dimineaţa începea antrena­men­tul, îl continua până la 12, apoi urma o oră de pauză, după care venea şcoala până la 7 seara.

„M-am obişnuit, mergeam singură cu autobuzul, eram deja independentă. Tata mă supraveghea totuşi, dar eu nu şti­am acest lucru, am aflat mai târziu. Sportul m-a învăţat foarte multe, să comunic, să socializez, dar mai ales m-a disciplinat. Acesta este primul lucru pe care îl înveţi în sport, disciplina. Apoi vine curajul.“

La 13 ani este selecţionată pentru Lotul Naţional de Junioare din Oneşti.

„Programul a devenit şi mai dificil. Aveam două antrenamente pe zi, în total cam 8 ore. Nu am resimţit în mod negativ aceste lucruri pentru că aşa a fost viaţa mea de mică. Eu nu aveam termeni de comparaţie. Am ales calea performanţei şi a fost o alegere asumată pentru că am ştiut că indiferent de cât de mari ar fi sacrificiile, durerea de a renunţa ar fi fost şi mai mare.“

 

Deva, următorul pas

Junioratul de la Oneşti a devenit un fel de perioadă de testare. Nu a durat mai mult de zece luni, timp în care părinţii nu aveau voie decât la două vizite pe lună, pentru că Andreea Răducan a fost selecţionată pentru Lotul Olimpic de Senioare din Deva, echipă antrenată de Mariana Bitang, Octavian Bellu şi Lucian Sandu.

„Părinţii trebuie să înţeleagă ce înseamnă sportul de performanţă. Toţi avem puterea de a face lucruri de care nu suntem conştienţi. Sportul te mai învaţă un lucru. Nu-ţi fura singur căciula. Locul în care ajungi trebuie să fie cel pe care îl meriţi.“

La Deva, părinţii nu mai venea decât o dată pe lună.

„După Oneşti, lotul de la Deva era ţinta. M-am întrebat imediat cum am ajuns la Oneşti: Oare pot mai mult? Era discuţia de zi cu zi cu mine însămi pentru a afla până unde pot sa merg.“

În 1998 participă la primele campionate europene de gimanstică, ţinute la acel moment la Sankt Petersburg.

„Atunci a început competiţia cu fetele din lot pentru că era lupta de a face parte din acel nucleu dur. Responsabilităţile creşteau iar noi toţi eram nişte copilaşi. Nu a fost deloc o perioadă simplă, dar mi-am zis că dacă am reuşit la centrul olimpic de la Deva, pe mine nu mă mai poate doborî nimic.“

Rezultale au fost bune, o medalie de argint cu echipa, un argint la bârnă şi un bronz la sol.

„Antrenorii începuseră să aibă pretenţii mari de la mine, deveneam un pion important. Comunicarea cu fiecare sportiv în parte este esenţială. La televizor noi toate suntem la fel, avem aceleaşi costume, părul strâns în zeci de clămiţe, dar cu fiecare comunicarea era diferită.“

 

Marile victorii

În 1999 au urmat Campionatele Mondiale de la Tianjin, China. Echipa României a obţinut aurul, iar Andreea Răducan a mai luat un aur la sol şi argintul la bârnă.

De la Campionatele Europene de la Paris din 2000, echipa României s-a întors cu un bronz iar Andreea Răducan a mai obţinut un argint la sol.

Apoi a venit Olimpiada de la Sydney.

„Jocurile Olimpice sunt visul oricărui sportiv. Pentru gimnaste cu atât mai mult pentru că sunt şanse foarte mici să prinzi două ediţii sau mai multe la această competiţie.“

La Sydney, echipa României a câştigat aurul olimpic iar Andreea Răducan a luat argintul la sărituri. 

„Mi s-a părut fantastic să auzi imnul ţării tale pentru performanţa câştigată de tine, să fii cel mai bun din lume în domeniul tău. Momentele de bucurie durau însă puţin. Mă apucam imediat de treabă după. Altfel nu aş mai fi avut azi cinci titluri mondiale dacă mă îmbătam cu fiecare succes. Păstrează linia corectă, asta te mai învaţă sportul.“

Succesul de la Sydney a fost umbrit de un scandal de dopaj care s-a soldat cu retragerea medaliei de aur pe care Andreea Răducan o obţinuse şi la proba de individual compus.

Decizia de descalificare a fost atacată la Curtea de Arbitraj pentru Sport în toamna anului 2000. Deşi a admis faptul că performanţele gimnastei românce nu au fost influenţate de medicamentul luat, comisia de arbitraj a refuzat să anuleze hotărârea Comitetului Olimpic Internaţional.

Sportiva se întoarce însă în sala de antrenament, reluând pregătirea cu lotul naţional la Centrul Olimpic de la Deva. Anul 2001 îi aduce Andreea Răducan marea revanşă.

Campionatele mondiale de la Gent, din toamna acelui an, i-au adus sportivei trei medalii de aur în finalele de la bârnă, sol şi finala pe echipe, dar şi două medalii de bronz în finalele de individual compus şi sărituri.

 

Planul B?

În 2002, la aproape 20 de ani, Andreea Răducan se retrage din gimnastica de performanţă.

„Gimnastica de performanţă se face cam până la 20 de ani pentru că atât te ţin oasele. Sunt puţine exemple când mai faci performaţă după această etapă. Eu nu am avut niciodată un plan B şi a fost bine că nu am avut pentru că m-am concentrat numai pe ceea ce făceam în sala de antrenament. Eu nu am văzut niciodată terminarea carierei ca pe o prăpastie.“

În 2004 la Jocurile Olimpice de la Atena, comentează pentru TVR performanţa echipei române alături de Cristian Ţopescu, după care urmează un master în jurnalism la Universitatea Bucureşti.

„Ţin minte că făceam reportaje şi lumea credea că sunt undercover“, glumeşte Andreea Răducan.

Nu crede că va urma o carieră de antrenoare, dar spune că va continua să ajute sportul prin alte acţiuni, una fiind chiar funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Gimnastică de acum.

„Organizez cupa de gimnastică Andreea Răducan tocmai pentru că sportivii să aibă şansa de a participa la competiţii, încerc să fiu mentor pentru copiii în pregătire, le vorbesc din ceea ce şi eu am trăit atunci când eram de vârsta lor. Sportul nu este o medalie, este disciplină, depăşirea obstacolelor, cunoaştere de sine. La final, pe bârnă nu te ajută nimeni, eşti singur. Nu este simplu, dar ceea ce ajungi să trăieşti este inegalabil.“

 

Citate Andreea Răducan

„Sportul nu este o medalie, este disciplină, depăşirea obstacolelor, cunoaştere de sine. La final, pe bârnă nu te ajută nimeni, eşti singur. Nu este simplu, dar ceea ce ajungi să trăieşti este inegalabil.“

„Sportul te mai învaţă un lucru. Nu-ţi fura singur căciula. Locul în care ajungi trebuie să fie cel pe care îl meriţi.“

„Am ales calea performanţei şi a fost o alegere asumată pentru că am ştiut că indiferent de cât de mari ar fi sacrificiile, durerea de a renunţa ar fi fost şi mai mare.“

 

 

O campanie Ziarul Financiar la inițiativa