Romani in afara granitelor

Mihai Nicodim, omul care l-a descoperit pe Adrian Ghenie şi i l-a arătat Americii: Expunerea inteligentă către pieţe îi lipseşte cel mai mult artei est-europene

1 aug 2018 Autor: Roxana Petrescu

Mihai Nicodim pleacă din ţară în 1983 fiind convins la acel moment că viitorul lui ca artist nu avea cum să prindă contur în România comunistă.

Ajunge în Germania, dar acolo mai toată lumea vorbea despre nebunia din New York. Odată ajuns în State, Nicodim schimbă „meseria“ de artist pentru cea de galerist. În 2006, deschide o galerie în Los Angeles, spaţiul său expoziţional fiind primul din SUA care a găzduit lucrările lui Adrian Ghenie.

„Am părăsit România în 1983“, spune Mihai Nico­dim, care la acel moment era membru al Uniunii Artiştilor şi beneficiar al unei burse din partea Muzeului Storck (muzeu din Bucureşti care adăposteşte lucrările familiei Storck – n.red.).

Printr-un noroc, spune Mihai Nicodim, în timpul unui eveniment, este invitat să expună în cadrul unei galerii din Stuttgart.

„Viitorul nu era deloc lumios în România la acel moment. Erau câteva expoziţii fară nicio valoare în galeriile de stat.“

Odată ajuns în Germania, intră în contact cu lucrări realizate de Martin Kippenberger, de exemplu, considerat la acel moment unul dintre copiii teribili ai artei germane datorită complexităţii stilului de lucru, al jocului cu multiple moduri de exprimare artistică.

„Erau într-un fel contemporanii mei, dar eu nu pricepeam nimic din ceea ce făceau ei, din ce stătea în spatele acelei arte. Nu puteam înţelege la acel moment această nouă estetică, dar ştiam în mod intuitiv că aceasta nu era legată de obiectul în sine. Era un alt stil de viaţă. În acel moment, ignorant aşa cum eram, mi-am dorit să fac parte din acest nou stil de viaţă.“

 

New Yorkul anilor ’80

Cere imediat azil politic, dar la scurtă vreme îşi dă seama că nici măcar Europa nu era suficientă.

„Auzeam că New Yorkul este foarte fierbinte şi aşa era. Ţin minte că mergeam la show-urile lui Basquiat (Jean-Michel Basquiat, artist american care a abordat teme precum rasismul sau lupta împotriva sistemului. Anul trecut, pictura Untitled a lui Basquiat a fost adjudecată cu 110,5 mil. $, devenind cea mai scumpă lucrare a unui artist american vândută vreodată - n. red.) sau îl vedeam pe Julian Schnabel mergând la premiere în pijamale. New Yorkul în anii ’80 crea pur şi simplu dependenţă şi din păcate acela a fost momentul când m-am oprit din a face artă şi am început să urmăresc lucruri materiale. Câţiva ani mai târziu eram în Los Angeles şi schimbam des job-uri în zona financiară.“

Acest lucru nu a echivalat însă cu o rupere de lumea artei.

„Citeam foarte mult despre subiect, mergeam să văd show-uri şi chiar am început să cochetez cu ideea realizării unei colecţii. Am simţit nevoia să mă domolesc un pic, aşa că până la urmă ce loc mai liniştit decât o galerie poţi găsi?“

Astfel, în 2006 Mihai Nicodim deschide prima sa galerie din Los Angeles, în Chinatown, Cartierul Chinezesc.

„Aveam o înţelegere bună la acel moment despre cum funcţiona businessul şi mai ştiam atunci că trebuie să expun ceva ce înţeleg foarte bine, ca şi cum aş spune o poveste în limba maternă. De aici vine orientarea galeriei către arta est-europeană. Momentul era bun, erau voci interesante care veneau din România, ale unor artişti mai puţin plictisiţi decât eram eu cu ani în urmă. Mă refer la Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan sau Şerban Savu.“

 

Cum promovezi arta est-europeană

Intrarea pe piaţa americană a artei est-europene nu a fost uşoară.

„Era greu pentru că deodată veneam într-un Los Angeles foarte cool cu aceste lucrări încărcate de istorie, întunecoase, grele din zona est-europeană. Din fericire, colecţionarii au reacţionat bine la pro­vocarea pe care le-o serveam, aşa că am reuşit să-mi aduc artiştii în cele mai bune colecţii private şi publice. O altă provocare a fost faptul că eu nu-mi doream ca artiştii pe care-i expuneam să rămână insulari, să fie un fel de lucrare exotică a lunii. Succesul unui fond de investiţii stă în diversitatea sa. Eu a trebuit să-mi integrez artiştii într-un program puternic internaţional şi fix asta am făcut. Trebuia să existe mereu un dialog între ceea ce făceau artiştii mei şi imaginea amplă a contemporaneităţii din care făceau parte.“

 

Intâlnirea cu Ghenie

Această logică a lui Mihai Nicodim se transformă în rampă de lansare pentru mulţi artişti români, poate cel mai cunoscut exemplu fiind băimăreanul Adrian Ghenie.

Aproape necunoscut în 2006, Adrian Ghenie a devenit cel mai scump pictor român după ce tabloul său Floarea-Soarelui 1937 a fost vândut în cadrul unei licitaţii organizate de Sotheby’s în 2016 cu 3,17 milioane de lire sterline.

Dincolo de propriul stil, unul dintre factorii care au contribuit decisiv la succesul internaţional al lui Ghenie a fost chiar relaţia cu Mihai Nicodim şi cu galeria sa din Los Angeles.

„L-am întâlnit pe Adrian în 2006 la Cluj la scurt timp după ce el alături de Mihai Pop au pus bazele galeriei Plan B. Am avut o discuţie foarte interesantă despre deschi­derea pieţei în contextul în care la acel moment ei erau dezamăgiţi de lipsa unui sprijin instituţional şi a oportu­nităţilor. La începutul lui 2007 am organizat prima expoziţie de grup cu Ciprian Mure­şan, Adrian Ghenie şi Cyprien Gaillard în Los Angeles. Alma Ruiz, curatorul colecţiilor de la MOCA LA (Muzeul Contemporan de Artă din Los Angeles) a achiziţionat lucrări semnate de Ciprian şi Adrian pentru colecţia permanentă a muzeului. În 2009, am participat la Art Basel Miami (unul dintre cele mai mari târguri de artă din lume – n.red.) cu Şerban Savu, Adrian Ghenie şi Ciprian Mureşan. Acela a fost momentul când am cunoscut-o pe Nora Abrams, curator la MCA Denver (Muzeul de Artă Contemporană din Denver), iar în 2012 am organizat prima expoziţie a lui Adrian Ghenie la MCA din State.“

 

Relaţia artist-galerist

În ecuaţia succesului lui Ghenie a mai contat ceva, un mod foarte pragmatic de abordare a artei. Lucrările lui Ghenie, cel puţin cele care au stabilit recorduri la licitaţiile internaţionale, sunt construite pornind de la elemente deja cunoscute de colecţionari. Floarea-Soarelui 1937, de exemplu, este o reinterpretare a celebrelor flori realizate de Van Gogh, anul făcând trimitere la perioada în care naziştii au demarat o operaţiune împotriva artei „degenerate“, termen utilizat pentru a descrie mai ales lucrările moderniştilor, categorie în care intra şi olandezul.

Astfel, Floarea lui Ghenie este un mesaj, o interpretare personală, dar care porneşte de la o operă deja validată şi, mai important, extrem de râvnită de colecţionari. Tocmai în aceasta constă isteţimea artei lui Ghenie, faptul că este un limbaj universal, originea pictorului fiind aproape lipsită de importanţă.

„Aş spune că galeriile au un rost pivotal în fundamentarea carierei unui artist“, spune Nicodim. „Cea mai mare parte a instituţiilor care colecţionează artă vin după un artist abia după ce galeriile au reuşit să-i construiască o anumită credibilitate. Galeriile colaborează foarte strâns cu muzeele şi cu cei care au un cuvânt de spus în felul în care un muzeu îşi creează colecţia de artă.“

Mai departe, între artist şi galerie este o muncă de echipă, ultima având rolul de a-i asigura artistului expunere în mod constant.

„Nu ştiu cât de important a fost rolul meu în succesul internaţional pe care l-a dobândit Ghenie, dar cu certitudine am jucat un rol important în organizarea primei expoziţii în SUA şi în semnarea primelor tranzacţii cu Hammer Museum, Muzeul de Artă Contemporană din Los Angeles sau cu Muzeul de Artă Modernă din San Francisco. Acest lucru le-a atras atenţia galeriilor mai puternice care de obicei nu-şi asumă riscuri cu artişti tineri, încă neconfirmaţi.„

 

Continuarea misiunii

După expunerea asigurată de Mihai Nicodim, operele lui Ghenie au ajuns în galerii globale cum ar fi PACE sau Thaddaeus Ropac.

„Apoi începe să fie interesată şi piaţa secundară, licitaţiile. Deja un anumit nivel al încrederii este stabilit. La rândul lor, marile galerii au contactele lor, aşa că două dintre lucrările majore expuse de Adrian la PACE au fost achiziţionate de The Metropolitan Museum (New York) şi LACMA (Los Angeles County Museum of Art). Pompidou (Paris) de asemenea a achiziţionat lucrări pentru colecţiile permanente. Aşa că aş spune că munca în echipă este esenţială, la fel şi colaborările cu alte galerii. Toată lumea trebuie să-şi facă treaba.“

Mihai Nicodim subliniază că piaţa de artă nu trebuie să inspire frică, ci trebuie tratată ca atare: un loc de joacă, un instrument foarte util pentru promovarea unor idei.

„Piaţa poate să fie capricioasă şi volatilă pe alocuri, dar o bună înţelegere a acesteia poate lansa şi menţine cariera unui artist. Eu mă simt foarte bine şi pot funcţiona atât în condiţiile pieţei, cât şi într-un mediu academic. La final însă, ceea ce le-a lipsit artiştilor din Europa de Est a fost expunerea inteligentă către pieţe. Cred că asta le lipseşte în continuare.“

Mihai Nicodim spune că în toamna anului viitor este planificată o nouă expoziţie pentru Adrian Ghenie, dar şi o prezentare la Maco, târg de artă din Mexic.

Munca însă nu se termină aici, Mihai Nicodim lucrând deja la creionarea carierelor viitoarei generaţii de artişti români.

„Am o galerie în România la Combinatul Fondului Plastic, acolo unde expun, dincolo de Ghenie, Mureşan şi Savu, lucrările noii generaţii de artişti precum Cristian Răduţă, Răzvan Boar, Daniela Pălimariu şi Ecaterina Vrană. La el ca în Los Angeles, cred că şi în Bucureşti contextul trebuie să fie internaţional, aşa că alături de artişti români, vor fi şi lucrările ale unor artişti străini excepţionali.“

 

Mihai Nicodim, fondator al Nicodim Gallery, Los Angeles şi Galeria Nicodim, Bucureşti

„Ştiam atunci că trebuie să expun ceva ce înţeleg foarte bine, ca şi cum aş spune o poveste în limba maternă. De aici vine orientarea galeriei către arta est-europeană. Momentul era bun, erau voci interesante care veneau din România, ale unor artişti mai puţin plictisiţi decât eram eu cu ani în urmă. Mă refer la Adrian Ghenie, Ciprian Mureşan sau Şerban Savu.“

„Aş spune că galeriile au un rost pivotal în fundamentarea carierei unui artist. Cea mai mare parte a instituţiilor care colecţionează artă vin după un artist abia după ce galeriile au reuşit să-i construiască o anumită credibilitate. Galeriile colaborează foarte strâns cu muzeele şi cu cei care au un cuvânt de spus în felul în care un muzeu îşi creează colecţia de artă. Apoi începe să fie interesată şi piaţa secundară, licitaţiile. Deja un anumit nivel al încrederii este stabilit.“

 

 

 

O campanie Ziarul Financiar la inițiativa