Ecuaţia accesului la resurse: judeţele cu cea mai mare infrastructură de gaze - printre cele mai bogate din România, iar cele fără reţele - condamnate la sărăcie

♦ În România, vreascurile sau cocenii rămân sursa principală de căldură, doar una din trei locuinţe fiind conectată la reţeaua de gaze. În Ungaria, peste 90% din case sunt conectate la reţeaua de distribuţie a gazelor ♦ În timp ce antreprenorii locali vorbesc despre transformarea educaţiei într-o experienţă, digitalizarea proceselor urmând să aibă un rol esenţial în modelarea învăţământului, 3.500 din cele 6.700 de şcoli din România nu sunt alimentate cu gaz metan, directorii trebuind să se îngrijească în fiecare an să cumpere lemne pentru iarnă  ♦ Mureşul, Prahova, Clujul, Ilfovul şi Bucureştiul, printre cele mai bogate judeţe din România, au şi cele mai extinse reţele de distribuţie a gazului. În cele mai sărăce judeţe din România, cum sunt Teleorman, Mehedinţi şi Covasna, nici gazul nu curge.

România are în acest moment circa 40.000 de kilometri de conducte de distribuţie a gazului natural, datele pentru 2016 de la Institutul Naţional de Statistică, cele mai recente, arătând că judeţele cu cei mai mulţi kilometri de conductă sunt Mureş, Prahova, Cluj, Ilfov şi Bucureşti.

La polul opus, judeţele aproape lipsite în totalitate de accesul la gazul natural sunt Mehedinţi, Tulcea, Covasna, Teleorman şi Vrancea, printre cele mai sărace din România.

Coincidenţă sau nu, judeţele care stau cel mai bine la capitolul infrastructură de gaze sunt şi liderii de business ai României, zone precum Bucureşti, Ilfov, Cluj sau Prahova fiind de fapt şi centrele economice naţionale.

În contextul în care producţia de gaze locală are toate şansele să se dubleze odată cu demararea lucrărilor de exploatare din Marea Neagră, dezvoltarea in­fra­s­tructurii de distribuţie a gazelor şi în restul judeţelor poate re­pre­zenta o soluţie de creştere economică.

Astfel, din 320 de muni­cipii şi oraşe, 246 au acces la reţeaua de dis­tribuţie a gazului natural, dar din 2.859 de co­mune, nu­mai 675 be­neficiază de aceas­tă in­frastruc­tu­ră.

Pen­tru co­nec­tarea la re­ţeaua de gaze na­turale, un con­su­mator român tre­buie să treacă prin foarte mulţi paşi, în­treaga procedură putând să dureze chiar şase luni, într-un scenariu opti­mist.

Întreg procesul implică ob­ţinerea a circa 15 autorizaţii, iar mai apoi problemele vin şi din zona de construcţii în contextul în care companiile specializate în astfel de lucrări sunt destul de puţine. Œn ciuda procesului birocratic foarte anevoios, statisticile disponibile arată că ponderea consumului casnic în totalul consumului naţional de gaze este tot mai mare.

Astfel, de la un procent de circa 18% în 2008, în 2016, ultimul pentru care sunt diponibile date anuale complete, ponderea casnicilor a ajuns la aproape 26%, existând un bun potenţial de creştere.

Ca şi cantităţi, se remarcă o creştere a acestora cu 8% în perioada 2008-2016, până la aproape 3 miliarde de metri cubi în 2016.

Pe de altă parte, tot în perioada 2008-2016, prăbuşirea industriei chimice a determinat o scădere cu 60% a cererii de gaz venită din partea acestei ramuri. Pentru îngrăşămintele chimice, gazul este materie primă, în contextul în care 70% din costuri sunt reprezentate de folosirea acestei resurse.

Dincolo de această ramură însă, informaţiile disponibile arată că prin prelucrarea petrolului şi a gazului prin industria chimică pot rezulta mai bine de 70.000 de produse.

Datele de la Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) oglindesc dezastrul din industria chimică locală.

Dacă la nivelul anului 2008 consumul industrial chimic era de 3 miliarde de metri cubi, în 2016 acesta ajunsese la numai 1,2 miliarde de metri cubi. Populaţia a ajuns să consume mai multe gaze decât chimia, chiar şi în contextul în care doar una din trei case este conectată la reţeaua de gaze, restul încălzindu-se cu vreascuri.

În consecinţă, în perioada 2008-2016, consumul intern de gaze al României a scăzut cu aproape 23%.

Oamenii din piaţă sunt de părere că aceste evoluţii pot fi transformate în oportunităţi de creştere, noile resurse de gaze, alături de formarea unei pieţe lichide de tranzacţionare fiind suficiente pentru atragerea pe plan local a unor noi investiţii în domeniul chimiei.

De altfel, mulţi specialişti sunt de părere că soluţia pentru noile resurse este chimizarea acestora, surplusul putând fi folosit pentru încălzirea populaţiei şi a şcolilor.