♦ „Revelaţia“ pe care autorităţile o experimentează iarnă de iarnă legată de creşterea consumului este un discurs care încearcă să peticească decenii de lipsă de investiţii majore în producţia de energie ♦ Problemele din termoficare, o ruşine pentru Bucureşti, cu care se confruntă mii de români duc la creşterea consumului de energie electrică ♦ Ce arată datele? În timp ce în ultimul deceniu, aproape toate statele europene au investit în producţia de energie, România a închis atât de multe unităţi încât ce s-a mai construit pe lângă nu a umplut acest decalaj ♦ Care a fost rezultatul? România a ajuns una dintre cele mai scumpe pieţe de energie europene, iar dincolo de orice scuze, de la interconexiuni până la explicaţii de genul iarna este frig, datele arată un singur lucru: energia este scumpă pentru că nu s-a investit în producţie ♦ Bani au fost însă mereu. Exact companiile de stat din energie au făcut profituri colosale din cauza scumpirilor, creşterea preţului fiind alimentată chiar de lipsa de investiţii. Paradoxul e suprem.
În 2015, preţul spot al energiei pe piaţa din România era de 36,39 euro/MWh, una dintre pieţele de energie ieftină la nivel european. Anul trecut, media locală a fost de 108 euro/MWh, România fiind una dintre cele mai scumpe pieţe de energie din Europa. De când a început cu adevărat iarna, România îşi menţine acest record nedorit, în contextul în care importul de energie este una dintre principalele trei surse pentru acoperirea cererii interne.
Explicaţiile privind preţul energiei sunt similare an de an. Frigul creşte consumul, lucru care nici măcar nu este o explicaţie, este un fapt. Apoi mai este explicaţia privind interconexiunile slabe. Dar prima şi cea mai importantă explicaţie este lipsa investiţiilor în sistemul de producţie, a investiţiilor mari, care pot asigura continuu energie.
Potrivit portalului energy-charts.info, un agregator de informaţii susţinut de Institutul pentru Sisteme Energetice Solare Fraunhofer, Germania, în perioada 2015-2025, majoritatea statelor europene au adăugat unităţi la capacitatea lor de producţie de energie. Franţa a crescut cu 35% capacitatea sa de producţie, a devenit cel mai mare exportator de electricitate din lume, o piaţă ieftină datorită supremaţiei energiei nucleare, Polonia, Ungaria, Germania, Austria, toate au pus MW cu MW pentru a-şi creşte capacitatea de producţie.
Ce a făcut România? A închis termocentralele pe cărbuni şi a avut grijă să distrugă primul val de energie regenerabilă prin schimbările legislative. În locul său a urmat un deceniu de îngheţ care abia acum începe să fie dezmorţit cu investiţii. Datele energy-charts.info arată că în perioada 2015-2025, România a pierdut 24% din capacitatea sa de producţie de energie, un record negativ la nivel european. Astfel, de la 23 GW de putere, România a ajuns la numai 17,4 GW de capacitate de producţie de energie. Datele nu coincid în totalitate cu cele publicate de Transelectrica, iar cele ale Transelectrica nu coincid în totalitate cu cele de la INS. Dar tendinţa este aceeaşi indiferent de setul de date. De exemplu, în statisticile Transelectrica, în 2015, România figurează cu 24,5 GW de capacitate pentru ca anul trecut să ajungă la 19 GW de capacitate. Chiar dacă datele nu coincid 100%, procentul de reducere este acelaşi, tendinţa este aceeaşi. Peste 20% din capacitate pierdută în 10 de ani de zile, o „performanţă“ neegalată de vreun alt stat european.
„Pe 13 ianuarie, la ora 17:00, consumul de energie electrică a atins 9.119 MWh/h, cel mai ridicat nivel din ultimii ani. Reacţia oficială a fost tipică: consum prea mare, presiune pe sistem. Nicio vorbă despre cauză. Nicio asumare. De parcă milioane de oameni ar fi decis simultan să testeze limitele reţelei, nu să-şi încălzească locuinţele îngheţate. Acest consum record este prezentat ca o anomalie, dar realitatea este mai incomodă: el este cu doar 5% sub media din 1989, într-o Românie care atunci consuma cu 74% mai mult la nivel de an. Diferenţa este fundamentală. Atunci consumam pentru industrie. Astăzi consumăm pentru a nu îngheţa. Nu progres, ci regres“, spune Dumitru Chisaliţă, preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă.
De exemplu, în jur de 3.500 de blocuri din Capitală, adică aproape 40% din cele racordate la sistemul de termoficare, au probleme cu furnizarea de apă caldă şi căldură în prezent. La finalul anului 2025 erau 11 şantiere deschise pentru lucrări de reparaţie, modernizare şi remediere a avariilor pe reţeaua termică primară făcute de Termoenergetica Bucureşti.
Situaţia Bucureştiului nici măcar nu mai poate fi explicată prin lipsa banilor. În majoritatea situaţiilor, întârzierile în implementarea proiectelor nu sunt cauzate de factori externi, ci de o deficienţă structurală: proiectul nu este pregătit din timp, gestionare defectuoasă din partea instituţiilor responsabile, birocraţie extrem de ridicată, lipsa personalului de specialitate în ministere.
„Când reţeaua de termoficare a cedat, nu a cedat din cauza vremii, ci din cauza anilor de amânări, improvizaţii şi minciuni administrative. Conducte vechi, pierderi uriaşe, investiţii cosmetice şi zero plan de rezervă. Un sistem care funcţionează doar pe vreme bună nu este un sistem, ci o iluzie“, continuă Chisăliţă.
La nivel naţional, lucrurile stau la fel. Energia nu este un sistem lipsit de bani, ci de investiţii.
„Structura producţiei din acel vârf de consum spune mai multe decât orice discurs politic. Hidroenergia a asigurat 27% din necesar, fiind principalul pilon de stabilitate. Exact acea hidroenergie demonizată ani la rând în dezbateri superficiale, în care barajele sunt tratate ca un rău absolut, iar realismul energetic este ignorat. Fără hidro, România ar fi fost complet dependentă de importuri scumpe şi incerte. Importurile au fost cea de a doua sursă de consum şi au ajuns la 23%. Acesta nu este un semn de integrare europeană, ci de vulnerabilitate strategică. În vârf de consum, energia nu se cumpără ieftin şi nici sigur. Se cumpără scump, sub presiune, iar nota de plată ajunge tot la populaţie, fie prin fapte, fie prin inflaţie.“
Cine plăteşte factura? Cetăţenii. Paradoxal, profiturile sunt marcate de producătorii de energie, deţinuţi de stat.
„Cea mai mare ipocrizie este că, în timp ce cetăţenii plătesc aceste costuri, discursul public rămâne blocat între sloganuri verzi şi tăceri convenabile. Tranziţia energetică este invocată, dar infrastructura reală este ignorată. Se vorbeşte despre idealuri, dar se evită deciziile grele: modernizarea termoficării, investiţiile serioase în capacităţi stabile, asumarea costurilor politice. Aceasta nu a fost o criză naturală. A fost o criză administrativă. Un stat care nu poate asigura căldură iarna nu e un stat aflat în tranziţie, ci un stat care cedează funcţional. Iar când acest eşec este plătit direct de cetăţeni, fără explicaţii şi fără responsabilităţi asumate, nu mai vorbim despre ghinion sau vreme rea, ci despre un contract social rupt. Iarna viitoare va veni din nou. Ţevile vor fi la fel de vechi. Discursurile, la fel de goale“, mai spune Chisăliţă.
Dumitru Chisăliţă, preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă.
Pe 13 ianuarie, la ora 17:00, consumul de energie electrică a atins 9.119 MWh/h, cel mai ridicat nivel din ultimii ani. Reacţia oficială a fost tipică: consum prea mare, presiune pe sistem. Nicio vorbă despre cauză. Nicio asumare. De parcă milioane de oameni ar fi decis simultan să testeze limitele reţelei, nu să-şi încălzească locuinţele îngheţate. Acest consum record este prezentat ca o anomalie, dar realitatea este mai incomodă: el este cu doar 5% sub media din 1989, într-o Românie care atunci consuma cu 74% mai mult la nivel de an. Diferenţa este fundamentală. Atunci consumam pentru industrie. Astăzi consumăm pentru a nu îngheţa. Nu progres, ci regres.
