Special

„Primul nostru leu efectiv a fost greu. Din 1990, am trecut prin trei faze de convertibilitate“

Autor: Adrian Vasilescu

08.07.2015, 00:07 7880

„Acum 10 ani, la 1 iulie 2005, leul nou nu mai era un proiect, ci o rea­litate. De fapt, avea­m un leu „greu“, în care încă­puseră 10.000 de lei dintre cei aflaţi în circulaţie. Care au devenit lei vechi. Proiectul de lege trecuse de Guvern şi ajunsese în Parlament în vara lui 2004. Pregătirile pentru denominare erau avansate.

Aşadar, denominare şi nu sta­bilizare. Deşi nu erau deloc puţini cei ce păreau a fi obsedaţi de cuvântul  stabili­zare. Un cuvânt ce speria. Pentru că amintea de reformele monetare de după război. Reforme prin care s-a încercat stăvilirea inflaţiei – un proces ce fusese în cea mai mare parte indus prin măsuri politice –, iar în 1947 şi în 1952, tot prin măsuri politice, a fost redus drastic stocul de bani.

A doua zi după „stabilizarea“ din ’47, în bănci, în magazine, în restau­rante, în cazinouri, femeile de serviciu măturau bancnotele rămase neschim­bate aşa cum toamna, în parcuri, sunt măturate frunzele căzute din copaci. Cei mai mulţi bani, peste 95% au ajuns hârtii sau bucăţi de metal fără nicio valoare. Sângele economiei a fost dramatic afectat. Reforma a fost de natură confiscativă. Ca şi cea din 1952. Practic, şi economia, şi gospodăriile populaţiei, prin „stabilizarea“ banilor, ajunseseră într-o stare de sărăcie severă.

O încercare de reformă monetară confiscativă a făcut şi Gorbaciov, în vremea „Perestroikăi“. Cu intenţia clară de a scăpa de stocul de bani inflaţionişti ce împovăra economia. Desigur, din cauza tipăririi în exces a rublelor. A greşit însă de două ori: mai întâi pentru că n-a găsit soluţia pentru ca efectele re­formei să fie resimţite în mod egal de întreaga populaţie; şi apoi, pentru că n-a însoţit intervenţia chirur­gi­cală de măsuri care să evite com­pli­ca­ţiile postoperatorii şi să ajute la întărirea or­ganismului economic, extrem de slăbit.

Intenţia a fost să fie loviţi cei ce se îmbogăţiseră pe căi ilicite. În sensul că nimeni nu putea să schimbe mai mult de 1000 de ruble… dacă nu dovedea pro­venienţa banilor. Dar tocmai îmbogăţiţii pe căi ilegale au parat lovitura. Ei anticipaseră că rubla avea să ajungă pe masa de operaţie şi şi-au investit banii în proprietăţi, în dolari şi mai ales în aur.

După reformă, deficitul bugetar a continuat să crească. Căci întreprin­derile nerentabile au mâncat şi mai mulţi bani din casa centrală, în timp ce cheltuielile statului au crescut. În plus, nu şi-a găsit rezolvarea o cauză fun­da­mentală a haosului economic: indisci­plina financiară.

Aceste aşa-zise reforme, cea din Rusia şi, cu deosebire, cele de la noi, din 1947 şi 1952, care au pretins că asigură stabilizare monetară, deşi în realitate au con­fiscat banii, au produs îngrijorare, chiar teamă în cursul pregătirii deno­minării. Dezbaterea, începută în 2002, s-a intensificat în 2003, Banca Naţională lan­sând un program privind tăierea din coada leului a câtorva zerouri: trei sau patru. Guvernul a analizat acest pro­gram în două runde. Au fost consultate partidele politice. Într-o a treia rundă, la începutul toamnei, Guvernul şi parti­dele parlamentare au spus DA pro­gra­mului prezentat de BNR.

La nivelul populaţiei însă, se propa­gase ideea falsă că ar fi posibil să fie reedi­tată o „stabilizare“ ca în ’47 sau în ’52. În plus, mai apăruse şi o barieră psihologică: impresia românilor că ei vor fi mai săraci dacă leului i se va tăia din coadă.

Proiectul însă avea mulţi adepţi, nu numai între specialişti, ci şi în rândul populaţiei. Nu erau puţini cei ce credeau că, dacă va fi un leu mai scurt de coadă, soco­telile vor fi mai uşor de făcut, iar grija pentru fiecare bănuţ va fi mare.  Aşa că oamenii aşteptau un leu cu mai puţine  zero-uri. Fapt ce a fost posibil abia în 2005, după alegeri.

La 1 iulie 2005, când s-a trecut efectiv la denominarea leului, oamenii erau deja convinşi că nu-i paşte nici un pericol. Leul nou avea implicaţii pe mai multe planuri: nivelul de viaţă al populaţiei, mişcarea preţurilor, cuplarea eco­nomiei monetare cu economia reală. Prio­ritatea fiind reducerea inflaţiei. Asta era ţinta. Operaţiunea trebuia să poarte un nume. În DEX nu exista nici sintagma „leul greu“ şi nici cuvântul „denominare“. Exista însă un alt cuvânt: „denominalizare“. Un neologism, care exprima reducerea valorii nominale a cantităţii de bani aflate în circulaţie; sau reducerea valorii nominale a unei bancnote. Înţeles ce nu se potrivea cu tăierea celor patru zerouri. Fiindcă nu se reducea valoarea ba­nilor.

Nici cuvântul re­va­lorizare nu se po­trivea. Fiindcă nici nu revenea leul la vreo valoare iniţială şi nici nu i se con­ferea un nou curs oficial, în raport cu aurul sau cu valu­tele străine.

Treptat, lu­cru­rile au tins spre un alt cuvânt: de­nominare. Cu­vântul a „prins“. Şi jur­na­liştii, şi spe­cialiştii au spus deno­mi­nare. Pen­tru că era mai scurt şi suna mai bine. În plus, îi fusese găsită o rudă apropiată în DEX: denominaţie. Adică denumire. Leul nou căpăta o nouă denumire, leul greu, într-un proces de denominare.

Reforme bă­neşti, pe teritoriul ţării noastre, s-au făcut începând din anti­chitate. De când, în istoria românilor, banii au fost aduşi mai întâi de către negustorii greci, apoi de către coloniştii greci, care au întemeiat cetăţile de pe litoralul Mării Negre. De atunci, în nenumărate rânduri, au tot avut loc felurite reforme monetare. Dar primul proces efectiv de denominare a avut loc abia în vremea lui Carol I, când s-a trecut de la leul vechi, de calcul, la un leu efectiv – leul nou. Un leu greu. Primul nostru leu efectiv a fost greu. Atunci, doi lei vechi (uşori) şi 28 de parale aveau să echivaleze cu 1 leu nou. Desigur greu.

Marele pas a fost făcut în 1866, când s-a trecut la întocmirea studiilor pentru schiţa sistemului monetar al României. Proiectul de lege a ajuns în Parlament după un an, în primăvara lui 1867. Acum 148 de ani.

Dintre discursurile rostite în cursul dezbaterii, multe înflăcărate, mai toate interesante, mă reîntorc la cel al lui Cezar Bolliac. Pentru că mi s-a părut a fi cel mai interesant.

Aşadar, Cezar Bolliac. Poet şi ziarist. Revoluţionar de la 1848. Apoi pribeag prin lume, de la Constantinopol la Paris. Revenit în ţară, se avântă în bătălia politică pentru Unirea Princi­patelor Române. După 1859, participă la luptele politice interne. Concomitent, e preocupat de istorie şi de numis­matică. În 1867, fiind deputat, îşi asumă un rol important în pregătirea reformei monetare. De fapt, Cezar Bolliac a rostit, în zilele dezbaterii legii leului greu, mai multe discursuri ce au intrat în istorie. În primul dintre ele, încă de la început, a relevat pe drept cuvânt rolul baterii monedei în întărirea suveranităţii naţionale.

Studiile de istorie şi numismatică, asupra cărora s-a aplecat Bolliac ani îndelungaţi, dau consistenţă discursului său. „Leul nu ne este străin nouă – a menţionat oratorul. Leul a fost pe armele naţionale ale Românilor, de când Roman I. Assan a ridicat stin­dar­dul naţional. Leul a fost în armele Va­lahiei mici, pe când banii Craiovei băteau monetă. Leul dar e naţional şi adoptându-se nu s-ar face o pertur­baţiune fiindcă toată ţara e obişnuită cu el. Împărţirea aceasta care s-a făcut e veche, se vede că sistemul zecimal a fost vechiu la străbunii noştri, pentru că talerul vechi nu era nimic alta decât leul împărţit în 100 de bani. Aceasta o găsim în codica lui Brâncoveanu şi până în zilele noastre a păstrat numirea de ban; dar în urmă s-a împărţit altfel, căci s-a luat paraua drept 3 bani şi leul 40 parale. Paraua e străină de noi.“

La 13 ianuarie 1868 intra în vigoare legea „pentru înfiinţarea unui nou sis­tem monetar şi pentru fabricarea mone­delor naţionale“. Faptul că a fost pre­ferat bimetalismul a produs nemul­ţumiri. Motivul: au fost lezate nenumă­rate interese private. Aşa că statul a fost nevoit să impună în mod autoritar legea monetară.

Prin legea de la 1867, România a adoptat sistemul monetar zecimal, ca în Franţa, Italia, Belgia, Elveţia. Desigur, bazat pe bimetalism. Unitatea mo­ne­tară, „leul“, a fost însă împărţită în 100 de bani.

Leul, cel vechi, care până atunci era numai unitate de calcul,  a devenit mo­nedă reală: leul nou. Aşa că România nu numai că a pus astfel capăt haosului monetar, dar s-a ales şi cu un leu greu. Ceea ce înseamnă că intrarea în istorie a leului a fost însoţită de un proces de denominare. Asemănător, într-un anumit fel, celui ce a prefaţat aderarea României la Uniunea Euro­peană, la 1 ianuarie 2007.

Leul, cel vechi, care până atunci era numai unitate de calcul,  a devenit monedă reală. Iar când a fost posibil, în 1890, ţara a trecut printr-o nouă reformă monetară radicală: abolirea bimeta­lismului şi revenirea la monometalism – bazată pe aur!   S-a văzut, astfel, că într-adevăr fiecare epocă are un semn al ei. Un semn distinct, ce domină modul de gândire, ritmurile vieţii, felul de a se purta al oamenilor. Barocul a fost, cândva, un astfel de semn. Blaga aminteşte, într-un studiu, că puşca soldatului din vremea lui Ludovic al XIV-lea avea înfăţişare „barocă“. La fel ca peruca monarhului. La fel ca palatele nobililor. Aurul a jucat şi el un astfel de rol, de semn al timpului. A jucat acest rol mai multe secole. Până când, în vremurile moderne, bimetalismul a luat locul monome­talismului. În loc de aur ... aur şi argint. Un timp. Apoi, într-un alt timp, s-a renunţat la argint şi s-a revenit la aur. Au făcut-o, înaintea noastră, Marea Britanie, Franţa, Germania, apoi Belgia, Olanda, Elveţia.  Şi, în sfârşit, Statele Unite. După noi însă.

O altă importantă reformă mone­tară, cea din 1929, a avut ca scop asigu­rarea convertibilităţii leului. O reformă eşuată din cauza Marii Crize din 1929-1934. După ’90, leul a trecut însă prin trei faze de convertibilitate. Prima a fost în noiembrie ’91: au fost unificate cursurile de schimb valutar, fapt urmat de o convertibilitate limitată, internă, de cont curent. A doua fază a fost declan­şată la 31 ianuarie ’98: au fost tăiate cu­vântul „limitată“ şi cuvântul „internă“, rezultând o convertibilitate deplină de cont curent. Cea de-a treia fază – ultima, convertibilitatea totală, obţinută prin liberalizarea contului de capital – s-a interferat cu trecerea la leul greu.

Legea denominării leului, votată de Parlament încă de la începutul verii lui 2004, avea implicaţii pe mai multe planuri: nivelul de viaţă al populaţiei, mişcarea preţurilor, cuplarea economiei monetare cu economia reală. Banca Naţională a intensificat pregătirile. La 1 iulie 2005 a fost pus în circulaţie leul nou. Urma să împărţim la 10.000 şi preţurile, şi acţiunile evaluate în bani, şi creanţele, şi debitele. Prin tăierea a patru zerouri din coada leului.

Problema esenţială nu avea însă nicio legătură cu numărul de zerouri de pe bancnotele în circulaţie. Ea era cu totul alta: cât de sănătoasă este economia din spatele acestor monede. Sau cât de bol­navă. Moneda grea nu era totuna cu mo­neda tare. A avea un leu greu urma să fie doar un prim pas. Un pas obli­gatoriu către leul tare.

România avea nevoie ca de aer de o mo­nedă tare. De un leu cu o mai mare putere de cumpărare, având în spate o economie competitivă. Pentru că fără un leu tare nu avea să ne fie uşor în Uniunea Europeană.

Un început a fost făcut atunci, în iulie 2005. Nu greşesc deloc spunând că 2005 a fost anul leului din moment ce mediile de afaceri şi populaţia aveau deja încredere în moneda noastră.

 

De ce era iminentă denominarea?

Linia deschisă după 1990, începând cu bancnotele de două sute de lei, după care au urmat bancnotele de cinci sute, de o mie şi de cinci mii, retrase din circulaţie, apoi de zece mii şi de cincizeci de mii de lei, şi-a continuat cursul. Au urmat bancnotele de o sută de mii de lei şi de cinci sute de mii de lei. Apoi, bancnota de 1 milion.

Teancurile de bancnote vechi făcu­seră dificilă munca de casier. Statisticile arătau că în rândurile acestei categorii profesionale se înregistrau cele mai multe nevroze. Oamenii care făceau această treabă, cu deosebire femei, um­blau cu banii în saci, fiind nevoiţi să numere de două-trei ori, de teama erorii, grămezi imense de bancnote.

De fiecare dată, o  nouă bancnotă, mai mare, apărea pe piaţă într-un moment în care, din cauza spiralei infla­ţio­niste, bancnotele în circulaţie nu mai făceau faţă cerinţelor legate de plăţile în nu­merar. Probleme complicate inter­ve­neau şi în schimbările valutare. Un exemplu sugestiv: lista cursurilor leu-euro comunicate de BNR. Dacă ne-o ima­ginăm sub formă de balanţă, pe un taler fiind 1 euro, vom vedea că pe celălalt taler se îngrămădeau 40.000 de lei. Desigur, uşori.

Denominarea avea să ne dea o monedă grea. Încă 13 ţări făcuseră înaintea noastră acest pas. Turcia avea să fie a 14-a, iar România a 15-a. Cele două din urmă fiind încurajate de datele ce duceau spre o unică idee: aceea că efec­tele cele mai benefice ale prece­den­telor denominări monetare s-au produs în planul inflaţiei şi al imaginii externe. Lumea nu vedea cu ochi buni ţările cu prea multe zerouri zăngănind ca o tinichea de coada monedei.

Şi mai era un detaliu: populaţia nici nu mai ştia cum arată o monedă de 1 leu. Prea puţini aveau vreuna. Deseori încercau să plătească, la piaţă ori în magazine, cu monede de 100 de lei, dar nu erau acceptate. Numeroşi comer­cianţi nu primeau monede de 100 de lei, mo­tivând că au fost scoase din circu­laţie. Deşi nu fuseseră retrase. Dar moneda de 500 de lei? În unele magazine, chiar dacă această monedă era primită la plată, restul se dădea începând de la 1.000 de lei în sus. Monedei de 500 de lei începea să-i fie restrânsă circulaţia. Cauza? Inflaţia mare, galopantă, care redusese dramatic valoarea reală a banilor, chiar dacă valoarea lor nominală rămânea neschimbată. Aşa că, ani la rând, Banca Naţională se văzuse nevoită să schimbe şi valoarea nominală a banilor.

Denominarea, deci, îşi afirmase în primul rând un scop practic: cu patru zerouri mai puţin, smulse din coada leului, populaţia avea să socotească mai uşor costul coşului zilnic, salariul, preţurile, facturile. Şi, nu în ultimul rând, oamenii aveau să-şi calculeze mai repede veniturile şi cheltuielile dintr-un an, în vederea completării (pe proprie răspundere) a declaraţiei fiscale.

Leul nou nu avea să fie acoperit cu aur. Şi nici nu urma să aibă conţinut în aur. Nu era însă vreun motiv de îngrijorare. Nici euro, nici dolarul, nici yenul, nici francul elveţian, nici lira sterlină şi nici alte monede nu erau şi nu sunt acoperite cu aur. Şi nici nu au conţinut  în aur. Numele pe care avea să-l poarte noua valoare de acoperire a leului greu era ÎNCREDEREA!

Important s-a dovedit a fi şi faptul că factorilor psihologici inflaţionişti aveau să le fie contrapuşi factori psihologici antiinflaţionişti. Leul greu a fost unul dintre ei, menit să joace un rol impor­tant în calmarea inflaţiei. Fireşte, alături de politicile monetară, fiscală, salarială şi altele. BNR a obţinut astfel un aliat în plus în bătălia cu inflaţia.

Expresia „leul greu“ era conven­ţională. Ea nu exprima un adevăr. Mai corect ar fi fost să spunem „leul uşor“, fiindcă monedei noastre i s-au ras câteva zerouri. Dar „leul greu“ indica un orizont: fiindcă tăierea zerourilor avea să se facă într-un moment în care economia românească se pregătea pentru schimbări radicale. Un proces de dezinflaţie deja consolidat, lângă un leul care începea să câştige puncte în termeni reali – în raport cu inflaţia şi faţă de euro – pregătea terenul pentru ca leul să înceapă cu adevărat să câştige în greutate.“

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO