Era o dimineaţă senină de final de ianuarie, cu soarele sus pe cer încă de la şase. Păsările – zeci şi zeci (la propriu, nu e o figură destil) - se întreceau în triluri care mai de care mai ascuţite. Unii le-ar fi numit melodioase, dar ornithophobia - fobia mea de păsări – mă împiedică să fiu la fel de îngăduitoare.
Eram în Parcul Naţional Tayrona din nordul Columbiei, un loc absolut superb, unde jungla îşi dă întâlnire cu marea. Este, fără urmă de îndoială, una dintre cele mai frumoase destinaţii din această ţară sud-americană, deşi sunt unele voci care o pun undeva sus în clasament chiar la nivel de continent. Cert e că e frumos tare. E exotic. E un loc cu vegetaţie luxuriantă. Cu o faună şi o floră extrem de bogate. Pentru cine nu ştie – nici eu nu ştiam până de curând -, Columbia e ţara cu cea mai mare biodiversitate din lume per kilometru pătrat. Astfel, ai şanse să găseşti mai multe plante, păsări, animale, insecte, peşti şi altele ca oriunde în lume.
În fine, mă lungesc cu descrierea mai ceva ca Balzac. Pe scurt, eşti în Paradis (cel puţin în accepţiunea multora).
Şi, pentru a păstra acest loc pe cât de neîntinat se poate, columbie¬nii, în imensa lor înţelepciune, au decis să nu deschidă larg porţile dez¬voltatorilor imobiliari de hoteluri de lux şi pensiuni. Astfel, există puţine opţiuni de cazare efectiv în parc. Dincolo de poartă însă, la ieşire, plouă cu posibilităţi.
Dacă vrei totuşi să devii unul cu natura – de regulă pentru o noapte şi doar arareori mai mult – stai la cort pe plajă sau alegi singurul „hotel“ deschis în 2022 în Tayrona. E vorba de fapt despre vreo trei-patru căsuţe rustice, tradiţionale, realizate din ma¬teriale naturale şi care asigură confortul necesar călătorului modern, fără însă a-l lăsa să se lăfăie în „luxuri“ precum internet de mare viteză, televizor cu Netflix şi roomservice.
La acest hotel m-a găsit o frumoasă dimineaţă de vară. Am trecut agale prin grădi¬na pe care am filmat-o şi fotografiat-o de zeci de ori, din diferite unghiuri, mai ceva ca un japonez aflat prima dată la Paris, şi m-am aşezat la masa de pe terasă. La micul dejun erau, pe lângă noi, trei tineri din Mexic şi doi francezi.
Au sosit fructele. La scurtă vreme a apărut şi cafeaua însoţită (la cerere) de lapte. Apoi au venit ouăle cu arepa (o „turtă“ co¬lumbiană) sau chiflă, la alegere. Nu chiar un festin demn de un hotel de cinci stele (mai ales unul all inclusive), dar o masă cinstită, necesară după o expediţie de 17 kilometri prin junglă în ziua precedentă.
Începem să mâncăm, când de la masa alăturată se aude o primă discuţie. „Nu e unt?“ întreabă francezul. Apoi, tot el o roagă pe partenera sa de călătorie să ceară băiatului de la hotel. Aceasta refuză, spunându-i că dacă nu a fost deja adus, probabil nu există în meniu. El se enervează şi insistă, spunându-i că nu se descurcă în spaniolă, pentru că altfel ar cere singur. Ea se menţine fermă pe poziţie, moment în care el ridică tonul şi spune „mantequilla, dondees?“ („unde e untul?“ – trad.). Angajatul îi confirmă că într-adevăr nu au unt (Mon Dieu?!). Enervat, francezul începe să vorbească în limba sa natală şi să zică că nu înţelege cum e posibil să vină până aici şi să n-aibă nici baghetă şi nici unt. Că deja s-a hotărât, nu-i place ţara, regretă că a ales hotelul şi vrea să plece cât mai repede. Începe o discuţie în contra¬dictoriu între cei doi care continuă în cameră - vorbeau destul de tare, astfel încât se auzea dintr-o cabană într-alta. Apoi îşi fac bagajele şi pleacă.
Pe moment m-am enervat, dar apoi m-am amuzat copios. Nu cred că acest om defineşte o populaţie, dar cred că este epitomul unui anume tip de turist (nu călător) pentru care nemulţumirile sunt mai nelipsite ca sarea-n bucate. Cert e că dintr-un motiv banal a aruncat la gunoi o întreagă experienţă. Nu contest că nu există pâine mai bună ca bagheta franţuzească, iar dacă-i mai pui şi unt, deja vorbim de un orgasm al papilelor gustative. Dar în junglă, în Columbia, parcă nu prea-şi avea locul.
Pentru mine, întâlnirea cu el a fost un reminder să mă bucur mereu de locul unde sunt şi să nu tânjesc după ce am lăsat acasă sau după ce am găsit în altă parte.
Dar în cinstea lui, pentru că a fost o întâlnire memorabilă, acum când luăm micul dejun ne întrebăm mereu între noi „mantequilla donde es?“. Şi, surprinzător, de cele multe ori apare untul. Bagheta însă se lasă încă aşteptată. Poate e semn că trebuie să fac o vizită la Paris
Cristina Roşca,
Editor-şef După Afaceri Premium
Mai multe detalii puteţi citi în cel mai nou număr din După Afaceri Premium.
Ediţiile print sunt valabile în limita stocului disponibil. În cazul în care stocul se epuizează va fi livrată ediţia electronică.
Comandă Suplimentul După Afaceri Premium mai jos la preţul de 50 de lei, TVA inclus.