Astăzi, când România aniversează 10 ani de la aderarea la UE, la cealaltă extremitate a continentului începe un proces de separare, prin decizia Marii Britanii de a părăsi blocul comunitar. Ce facem, se întreabă toţi?
La 1 ianuarie 2007, la 18 ani de la Revoluţie, România reuşea ceea ce visase de secole. Să fie una cu Vestul, să aparţină în sfârşit civilizaţiei de unde ne provine şi limba.
Poate că unii cred că aderarea la UE a venit de la sine. De fapt, a fost voinţa unor lideri ai României de a îndrepta ţara către Vest. A fost cererea oficială de aderare la UE semnată în iunie 1995, sub conducerea lui Ion Iliescu, a fost planul de la Snagov lansat în 2000 sub coordonarea actualului guvernator al BNR Mugur Isărescu. A fost summitul din 1999 de la Helsinki unde a participat Emil Constantinescu. Dar înainte de asta a fost gândirea strategică a liderilor României din anii ‘90, în orice lumină s-ar vedea ei astăzi.
Unde este România dupa 10 ani de la aderarea la UE? Ce am câştigat? Ce am pierdut? Încotro mergem? PIB-ul şi bugetul ţării sunt aproape duble faţă de 2006, banii disponibili pentru sănătate sau educaţie s-au dublat la rândul lor, însă mulţi oameni sunt încă nemulţumiţi. Nu suntem unde ar fi trebuit.
Trei milioane de români lucrează în străinătate şi trimit în ţară anual 3-4 miliarde de euro, mai mult decât investiţiile străine directe. Salariul mediu s-a dublat, puterea de cumpărare a românilor a crescut de la 38% în media UE la 57% astăzi.
Românii sunt astăzi „cei mai plecaţi de acasă” raportat la întreaga populaţie, după Siria. Rău sau bine? Anii următori vor arăta. În agricultură, aderarea la UE a adus 15 miliarde de euro. Numărul de kilometri de autostradă a crescut în această perioadă doar cu 500, adică 50 de kilometri pe an.
Dar românii sunt şi astăzi cei mai mari susţinători ai Uniunii.
Să iasă Marea Britanie, fie ce-o fi, noi ne vedem viitorul în Europa.
N-avem de ales!
