Aparent, un Atlas de Business doar aduce informaţii deja ştiute într-o haină nouă, dar, aşa după cum este cunoscut, informaţia capătă o valoare diferită în funcţie de forma prezentată.
În momentul în care ai într-o singură imagine informaţii despre producţii agricole, despre PIB/capita sau despre producţia de electrocasnice repartizate pe judeţe şi oraşe, înţelegerea asupra contextului economiei locale şi a tendinţelor este la alt nivel.
Geografia economică a fost din păcate după 1990 o ştiinţă neglijată în România.
Dar numai pornind de la geografia resurselor, de la amplasarea zăcămintelor petroliere, de la situaţia bazinelor hidrografice sau de la calitatea solului se pot lua decizii adecvate pentru investiţii într-o ramură de activitate sau alta.
În condiţiile în care nu există astăzi hărţi economice detaliate care să prezinte strat cu strat tot ce înseamnă resurse de bază, infrastructură, baze de producţie sau retail, orice investitor trebuie să o ia tot timpul de la capăt ca să evalueze oportunitatea sau riscul unui proiect.
Un retailer de mobilă din România de exemplu a investit la un moment dat într-un mare magazin din primul mall din sudul Capitalei, pentru că descoperise că mulţi dintre cumpărătorii de la celelalte magazine de mobile din reţea locuiau în sudul Bucureştilor.
Şi totuşi, după mai puţin de un an, magazinul din acel mall a fost închis. Nu a avut vânzări suficiente. Nu au fost destui cei care cumpărau mobilă din zona de sud ca să fie rentabil. Sau poate cei din zona de sud voiau de fapt să cumpere mobilă din nord şi nu neapărat de la brandul respectiv.
Acesta este un exemplu despre extinderea unei afaceri în Bucureşti. Dar firmele cu capital privat românesc se uită acum la extindere în toată ţara, aşa cum în anii ’90 multinaţionalele au venit în ţările din est.
Lipsa infrastructurii, a posibilităţii de mişcare rapidă între regiunile ţării, a frânat dezvoltarea companiilor româneşti la nivel naţional.
Hărţile din Atlasul de Business al României privind capacităţile de producţie industrială stau mărturie că acestea s-au aşezat acolo unde accesul la export a fost mai facil, în vestul ţării.
Aceasta nu înseamnă însă că prosperitatea vine aşa de simplu.
Cu toată diferenţa de investiţii străine per capita dintre judeţele Bihor şi Botoşani de exemplu, de 12 ori mai mare în favoarea judeţului Bihor, PIB per capita în Bihor este la circa 12.000 de euro, cu doar 60% mai mare decât în cazul judeţului Botoşani. Paradoxal, salariul mediu net din Botoşani este foarte aproape de cel din Bihor, dar Bihorul stă mai bine la numărul de angajaţi raportat la total populaţie.
Toate aceste date sunt fără folos dacă nu sunt raportate la un obiectiv. Iar obiectivul general este dezvoltarea economică a României.
Cum şi unde trebuie alocate resurse pentru a putea accelera investiţiile? De ce Bucureştiul, cu un PIB per capita de 38.000 de euro, aproape de cel al zonei euro, nu poate „iriga” judeţele din jur, localităţile aflate la o oră de mers cu maşina?
Ce ar trebui făcut pentru a „capilariza” dezvoltarea, pentru a o scoate din malluri şi a o trimite pe străzi? Cum putem accelera dezvoltarea parcurilor industriale? Ce au făcut judeţele care au atras investitori, ce pot face judeţele care stau cel mai prost la numărul de angajaţi raportat la numărul de locuitori?
Care este relaţia între investiţiile în infrastructură, în educaţie şi dezvoltarea businessului?
Cunoaşterea datelor poate oferi răspunsuri la aceste întrebări, dar important este ca cineva să şi le pună şi să ia deciziile necesare.
