Este uşor acum să arăţi cu degetul la miopia Germaniei în materie de politică de energie când ţevile tancurilor ruseşti brăzdează Ucraina, dar sub pătura prosperităţii Germaniei, întemeiată pe gazul rusesc ieftin, am crescut toţi. Pentru România, Germania este cel mai important partener comercial şi nu de ieri, de azi, ci din 2006.
Desigur, voci s-au ridicat mereu împotriva planului german de a cumpăra şi mai mult gaz rusesc, tot mai mult gaz rusesc, de a închide centrale nucleare fără niciun motiv, având în spate contracte ferme de achiziţii cu ruşii şi un Nord Stream 2 în plină desfăşurare. Fotografiile cu Merkel şi Putin şi şampanii deschise sunt ca o lovitură în stomac acum. Dependenţa Germaniei de gazul lui Putin ne vulnerabilizează pe toţi, dar fără acest gaz, pe termen scurt, cea mai mare economei UE se sufocă. Şi noi odată cu ea. Să nu ne amăgim.
Istoria e plină însă de miopii. Cine ar fi crezut vreodată că în 2022 strategia energetică a României, care de bine, de rău nu depinde semnificativ de nimeni, ar putea fi considerată acum un diamant faţă de ce a făcut Germania? Dar, pe de altă parte, cine ar fi crezut că în 2022 Rusia va reveni la gropi comune, execuţii militare sau violuri, gazul cumpărat, mai ales de Germania, fiind principala „muniţie” financiară pe care ruşii o mai au? În 2021, UE a adus din Rusia energie de 100 mld. euro. Circa 40% din tot gazul consumat de UE vin din Rusia, 25% din petrolul consumat de europeni vin din Rusia, 45% din cărbunele importat de UE vin din Rusia. Cu aceste cifre se alimentează un război, iar aceste cifre nu vor scădea peste noapte.
Dar ce s-a schimbat peste noapte este angajamentul UE în ceea ce priveşte planul de decarbonizare pentru anul 2050. Ceea ce înainte era pus sub semnul întrebării acum a devenit cursă contra cronometru, nu pentru aer curat, ci pentru a scăpa de Rusia şi de o greşeală care nu mai trebuie repetată: dependenţa de un singur partener. Dar şi aici demonii altor dependenţe stau la pândă. Două treimi din toate parcurile solare care se montează în UE vin din China. Acum, energia solară are un profil de salvator, dezvoltatorii de proiecte spunând deja că preţurile s-au dublat în ultimul an dintr-un motiv cât se poate de simplu. Nimeni nu mai poate face faţă cererii.
La nivelul anului 2020, UE a importat panouri solare de 8 miliarde de euro, cu 250% mai mult faţă de nivelul din 2015. Desigur, cele 8 miliarde de euro par nesemnificative faţă de cele 100 de miliarde de euro de importuri energetice ruseşti, dar creşterea este galopantă. Mai departe, potrivit unui acord semnat de Comisia Europeană cu SUA, importurile de gaz natural lichefiat ar urma să ajungă la circa 15 miliarde de metri cubi anul acesta. UE consumă circa 400 de miliarde de metri cubi de gaze pe an. Şi aici, pentru moment, ponderea gazului trimis de SUA pare mică, dar la nivelul anului 2030 achiziţiile din SUA ar urma să ajungă la 50 de miliarde de metri cubi.
Ceea ce trăim însă trebuie să servească drept pavăză (cuvânt de origine poloneză) pe termen lung. Când dependenţa energetică de Rusia pare a se împărţi acum între China şi SUA, eforturile întregului bloc trebuie să se ducă spre diversificarea surselor cu orice preţ şi internalizarea cât mai mare a producţiei europene de componente strategice. Enel a dat drumul în Sicilia la o investiţie de 600 de milioane de euro pentru a deveni cel mai mare producător de module solare din Europa, scopul fiind de a lansa un lanţ valoric fotovoltaic european cu potenţial de scalare. Gazul azer trebuie să îşi găsească noi rute la nivel european, iar cel românesc, de pe uscat şi din Marea Neagră, trebuie scos. Dar va mai dura ani, ani de energie scumpă care să ne amintească mereu şi mereu o lecţie. Energia, un domeniu de care depindem toţi, nu mai poate depinde niciodată de o singură sursă.
Roxana Petrescu este senior editor Ziarul Financiar
roxana.petrescu@zf.ro
