Cum era şi de aşteptat, pe fondul confuziei generale create de modificările succinte şi fără finalitate ale cadrului legislativ descrise anterior, proiectele de parteneriat public-privat iniţiate şi derulate în România după 2006 nu au avut succesul scontat. Aş grupa cauzele acestor eşecuri în trei mari categorii:
Percepţia greşită la nivelul autorităţilor publice
În marea lor majoritate, proiectele care urma să fie realizate prin parteneriate public-privat/concesiuni duceau cu ele percepţia eronată cum că orice proiect, de infrastructură sau altceva, care nu putea fi realizat din bugetul propriu ar putea fi realizat fără niciun risc asumat de autoritatea publică, de investitori privaţi care „vin ei cu banii“.
Nimic mai fals. Proiectele realizate în parteneriat public-privat în lumea largă sunt proiectele profitabile, doar acestea sunt atractive pentru investitorii privaţi, care din operarea lor ulterioară recuperează costul investiţiei plus un profit. Un aeroport, un stadion, un parc industrial, un hotel, un terminal portuar, parcări publice, transport urban sunt câteva exemple de proiecte profitabile realizabile în parteneriat public-privat. O autostradă, căi ferate, metrou, un spital nu sunt profitabile deoarece, contrar celor prezentate anterior, implică cheltuieli de capital (CAPEX) mult mai mari, în timp ce veniturile sunt mai mici, incerte şi neacoperitoare. Ca atare, necesită nişte plăţi compensatorii asumate de autoritatea publică contractantă denumite „availability fee“ sau „plăţi de disponibilitate“, care să compenseze diferenţa între profitul estimat, agreat între părţi şi cel efectiv realizat.
Drept exemplu, dacă eşti primar şi vrei să faci un stadion şi un spital, fiecare dintre aceste obiective acoperind nişte nevoi publice rezonabile ale urbei, ar trebui să îţi propui să faci spitalul din bani publici şi stadionul în parteneriat public-privat şi nu invers.
Birocraţia şi reglementarea excesivă
Un renumit preşedinte al Federal Reserve, banca centrală a Statelor Unite, spunea cândva că realitatea economică este întotdeauna în competiţie cu reglementarea. Mai precis, realitatea se dezvoltă prin creativitatea operatorilor privaţi, în timp ce autorităţile publice se străduiesc să ţină pasul cu realitatea şi să reglementeze ceea ce economia privată a creat deja. În cazul României, în mod paradoxal, realitatea economică aşteaptă ca autorităţile publice să reglementeze, iar acestea reglementează - în detalii inexistente încă şi neconfirmate de realitate - o serie de acţiuni, cum ar fi, în cazul parteneriatelor public-privat, un studiu de fezabilitate şi de fundamentare obligatoriu în pregătirea unui proiect de parteneriat public-privat/concesiune, cu obţinerea tuturor autorizărilor cerute de lege pentru un proiect de investiţii din bani bugetari. În lumea largă, autoritatea publică lansează procedura de atribuire în baza unui masterplan care schiţează parametrii principali ai obiectivului de infrastuctură dorit, urmând ca, în competiţie, investitorii să oferteze soluţiile lor tehnice şi să le dezvolte ulterior, dacă sunt declaraţi câştigători. Parteneriatele public-privat nu se câştigă pe preţul/devizul cel mai mic, ci pe redevenţa cea mai mare plătită autorităţii publice.
Iată de ce s-au pregătit studii peste studii de obiective de infrastructură, unele chiar faraonice, fără fundament economic şi pentru care nu a existat niciun investitor.
Lipsa de determinare şi răbdare în pregătirea şi executarea unui proiect de PPP a autorităţilor publice contractante
Pentru derularea unui proiect de parteneriat public-privat este necesară o perioadă de timp, iar o etapă care durează un număr de luni este, în primul rând, contractarea de consultanţi, deoarece complexitatea proiectelor de parteneriat public-privat necesită consultanţi de top internaţionali, care să pună proiectul pe harta investitorilor potenţiali. Operaţiunile ulterioare, de la primele studii până la lansarea procedurii de atribuire şi semnarea cu câştigătorul desemnat, pot dura până la un an. De abia de acum înainte investitorul începe să deruleze investiţia şi să „bage sapa în pământ“.
Complexitatea unui parteneriat public-privat, o formă de project finance, structurarea unui contract finanţabil/bancabil, iată câteva elemente greu de înţeles de către autorităţile publice obişnuite să aibă „în pix“ bugete care pot fi cheltuite pe proiecte de infrastructură prin acordarea acestora prin proceduri competitive ce au la bază preţul cel mai mic către constructori agreaţi. Prea multă nerăbdare, prea puţine rezultate.
În loc de concluzii
După ştiinţa mea, din 2006 până în prezent au fost iniţiate, cu intenţia de a se realiza în parteneriat public-privat, mai multe proiecte de: aeroporturi la Bacău, Braşov, Iaşi, Oradea, Brăila şi Craiova, metrou la Bucureşti, spital la Cluj şi Timişoara, hotel la Cluj, staţiuni turistice la Padina şi Ciucaş, parcări publice la Bucureşti, Timişoara, Oradea şi Braşov, pistă de Formula 1 la Braşov, incineratoare de gunoi în cogenerare cu suport fonduri europene la Braşov şi Bucureşti.
Majoritatea acestor proiecte „au murit pe drum“. Doar câteva au ajuns în faze finale şi încă şi mai puţine s-au realizat; din informaţiile mele, o parcare în Bucureşti e singurul proiect în parteneriat public-privat dus până la bun sfârşit.
Deloitte s-a implicat în unele dintre aceste proiecte, dar pe parcurs ne-am lovit de obstacole diverse, de la cele descrise mai sus până la vechea mentalitate românească cu „să moară şi capra vecinului“.
În tot acest timp în Ungaria, Croaţia, Serbia, Cehia, Slovacia, Bulgaria şi chiar în Albania s-au finalizat mai multe proiecte de infrastructură în parteneriat public-privat, de la aeroporturi la autostrăzi, spitale, stadioane, parcări, gări, terminale portuare, închisori etc.
O să vă întrebaţi ce rost mai au pateneriatele public-privat? Au pentru că, mai ales într-o ţară ca a noastră, cu un buget public insuficient pentru cheltuieli de infrastructură - insuficient şi pentru a garanta împrumuturile pentru eventuala finanţare a acestora pe termen lung -, orice proiect de infrastructură potenţial profitabil în operare ar trebui finanţat în parteneriat public-privat de investitori privaţi, iar resursele aferente ar putea fi eliberate pentru realizarea altor obiective sociale neprofitabile, dar atât de necesare în dezvoltarea societăţii noastre în educaţie, sănătate, servicii publice şi alte domenii.
