Stanley Fischer, titan al economiei globale şi omul-cheie din culisele crizelor financiare, a decedat la 81 de ani, informează The New York Times.
Stanley Fischer, economist de renume mondial şi fost guvernator de bănci centrale, cunoscut pentru calmul său diplomatic şi influenţa decisivă în stabilizarea economiei mondiale, a murit sâmbătă la reşedinţa sa din Lexington, Massachusetts, la vârsta de 81 de ani. Cauza decesului a fost legată de complicaţii provocate de boala Alzheimer, a declarat fiul său, Michael.
Fischer a fost o figură centrală în economia globală timp de decenii. A condus Banca Centrală a Israelului între 2005 şi 2013, a fost vicepreşedinte al Rezervei Federale a SUA între 2014 şi 2017 şi a ocupat funcţia de număr doi în cadrul Fondului Monetar Internaţional între 1994 şi 2001 – perioadă marcată de crize severe în Mexic, Rusia, Asia şi America Latină.
Profesor la prestigiosul MIT, Fischer a fost mentorul unei generaţii întregi de lideri în economie: Ben Bernanke (fost preşedinte al Fed), Mario Draghi (fost preşedinte al Băncii Centrale Europene), Kazuo Ueda (guvernatorul Băncii Japoniei), dar şi Lawrence Summers, Christina Romer şi N. Gregory Mankiw, nume de referinţă în politicile economice americane.
„A avut un rol fundamental în formarea unei generaţii întregi de economişti şi decidenţi politici”, a spus Bernanke într-un interviu din februarie 2024.
Presa americană îl descria încă din 1998 drept „echivalentul unui medic de câmp pentru economia mondială” – Fischer ajutând la salvarea Rusiei de la colaps negociind prin telefon în timp ce se afla pe o dună de nisip în Martha’s Vineyard, în vacanţă.
Susţinător al aşa-numitului Consens de la Washington, Fischer promova deschiderea către pieţele libere, investiţiile străine şi comerţul global. A fost totuşi contestat de economişti ca Joseph Stiglitz, care l-au acuzat că aplica metode standardizate fără a ţine cont de particularităţile fiecărei ţări. Fischer a răspuns că deschiderea către globalizare a scos din sărăcie sute de milioane de oameni în ţări precum China şi India.
Teoretician de marcă al „noii economii keynesiene”, Fischer a contribuit esenţial la reconcilierea dezbaterilor dintre intervenţionişti şi adepţii pieţei libere. Într-un articol influent din 1977, a arătat că salariile „nu se ajustează imediat”, din cauza contractelor pe termen lung, ceea ce permite băncilor centrale să stimuleze economia fără a declanşa imediat inflaţie. Concluzia sa: politica monetară are încă un rol important de jucat în gestionarea ciclurilor economice.
De-a lungul carierei, Fischer a ocupat şi funcţii importante la Banca Mondială şi Citigroup, şi a candidat pentru conducerea FMI în 2011, pierzând în faţa Christinei Lagarde din cauza vârstei, deşi el susţinea că „era plin de energie” la 67 de ani.
Una dintre cele mai mari calităţi ale lui Fischer a fost capacitatea sa de a uni tabere opuse în economie, după cum a remarcat economistul Olivier Blanchard: „Chiar şi în vremuri de război ideologic în macroeconomie, el promova dialogul, nu confruntarea.”
Născut pe 15 octombrie 1943, într-o familie evreiască din Lusaka, Zambia (pe atunci Africa britanică), Fischer a crescut într-un oraş mic unde părinţii săi de origine letonă şi lituaniană deţineau un magazin general. A descoperit economia în adolescenţă, iar lectura operei lui Keynes i-a deschis apetitul pentru marile întrebări ale finanţelor globale.
A urmat cursuri la London School of Economics, apoi şi-a luat doctoratul la MIT, unde a studiat alături de laureaţi Nobel precum Paul Samuelson şi Robert Solow.
Căsătorit cu Rhoda Keet din 1965, cu care a avut trei fii, Fischer a rămas până la finalul vieţii un om pasionat de economie, călătorii şi provocările reale ale lumii în care trăim.
