Pe 23 mai, s-au împlinit 3 ani de la lansarea filmului “Too big to fail”. O “TV drama” cu mari actori americani de film vorbeste despre culisele realităţii toxice a celei mai mari crize din ultimii 80 de ani, în care marii actori financiari/de business au primit perfuzii din banii publici, pentru că, nu-i aşa, erau prea mari să cadă. Oficial, criza s-a încheiat (ce, nu ştiaţi?), dar lumea – financiară, economică, socială, cum vreţi - nu este şi nu va mai fi la fel ca cea dinaintea scenariului “too big to fail”. Dar nu despre astfel de filozofii vreau să vorbesc acum, mai ales că nu mă încadrez nici pe departe în cei “too big să nu-şi dea cu părerea”. Plus că, în general, suntem “too small să înţelegem adevărul acestei crize”.
Intervenţia mea pleacă de la o ştire proaspătă, în care aflu că dezvoltatorul unuia din cele mai mari malluri din Bucureşti (al doilea ca vânzări) a primit o amânare din partea băncilor. Din start vă spun că este o ştire bună atât pentru actorii implicaţi, cât şi pentru economie, în general. Păstrând proporţiile, suntem şi aici într-un soi de mecanism al lui “too big to fail” - nu are sens să insistăm asupra subiectului. Repet că vorbim de o ştire cu impact pozitiv şi urmez scenariul românesc “ să moară şi capra vecinului”. Oricine a încercat să facă o afacere cât de mică ştie că acest scenariu pur şi simplu nu se poate aplica, când toţi suntem în aceeaşi oală (găleată ?). De cei care încearcă afaceri mari, nu mă pronunţ, că la ei se aplică alte principii.
Probabil că v-aţi dat seama că sunt un antreprenor de talie mică, care nu a primit şi probabil că nu o să primească vreodată vreo amânare de la bancă, de la stat, de la lumină, gaze sau mai ştiu eu de la cine. Până acum câteva săptămâni, am avut două magazine prin care aduceam, în exclusivitate, o marcă de lux de cosmetice hand-made. In ultimii ani, la nivel global, brandul a intrat într-o periodă de scădere serioasă, aşa că … nu mă plâng, nici eu nu am mai plătit impozit pe profit pe ultimii ani. Chiar dacă între timp mi-am diversificat afacerile (nevoia te învaţă !) nu am renunţat la cosmetice, sperând în depăşirea crizei şi revenirea cererii de produse de calitate ( scuzaţi dacă sună prea naiv). In noiembrie anul trecut, am intrat, într-un final, în mall-ul care tocmai se deschidea la Ploieşti. Zic “într-un final”, pentru că dezvoltatorul, cu care încheiasem contract pe cinci ani (că aşa e cu dezvoltatorii, le plac cincinalele) ne-a cerut înţelegere că nu a putut să finalizeze investiţia la timp ( adică 2012). Deh, criza, nu e vina omului/dezvolatorului!
M-am mutat cu speranţe în cei xxx mp din mall-ul din Ploieşti, oraş mare, cu o clasă de mijloc care părea că, în medie, nu a fost chiar aşa de decimată de criză. M-am îngrijorat când contabilul mi-a arătat devizul final al investiţei de 90.730,01 de lei în amenajarea spaţiului ( pentru că l-am recepţionat la roşu, iar investiţia - de la baterie şi sifon pana la vitrina şi boxe audio - va rămâne dezvolatorului, prin contract). Apoi mi-a amintit că începe să curgă chiria, plus contribuţiile lunare de marketing şi utilităţi, plus alte cheltuieli fixe prin care dezvoltatorul mi-a dat dreptul să respir. Dar, cum eu nu sunt din categoria unui sus-pus care, recent, ne spunea cum i-a trântit telefonul contabilului şi i-a dat mâna să constate că “în ţara asta se fac tot mai greu afaceri”… am mers mai departe.
Vorba vine, pentru că … nu a mers! Reclamă în ziare locale, campanii de marketing, promoţii, evenimente…totuşi nu a mers aventura mea ploieşteană . Am ajuns doar în punctul în care nu am mai putut acoperi nici chiria, ca să nu mai zic de celelalte cheltuieli. Si nu a trecut nici macar primul din cei cinci ani, şi in pofida clauzei de ieşire la un an care o aveam, imi doream lucrurile să meargă! M-am adresat dezvoltatorului, solicitându-i, mai întâi, reducerea chiriei cu 25% – să dea dovadă de pragmatism, că suntem parteneri, unul fără altul nu se poate… N-am primit nicio reacţie, decât somaţia că trebuie să - mi urmez clauzele din contractul cincinal. A venit, totuşi, o reacţie … la Bucureşti, la mallul pe care acelaşi dezvoltator îl are aici ( poate aţi ghicit, cel care este al doilea ca vânzări). La mall-ul din Bucureşti sunt chiriaş vechi şi, ce-i drept, spaţiul de aici de 8 mp “a mai mişcat ca vânzări” ca să zic aşa. (măcar acoperea chiria de xxx/mp) Aparent fără să invoce motivul Ploieşti, dezvoltatorul ( ţin la această denumire care sună atât de înălţător!) mă somează să plătesc în avans, invocă cheltuieli numai de el ştiute şI trimite body-guarzii să - nchidă spaţiul ( care, culmea ironiei, n-are uşi, fiind un culoar de trecere). Si nici nu ştiţi ce senazţie e când dezvoltatorul îşi trimite ambasadorii să-i spună clientului tău că “acest magazin s-a închis”, când clientul e chiar pe punctul să plătească!
Probabil că administratorul s-a gândit că sunt too small ca să reacţionez. Doar că m-am hotărât să nu mă las, iar acum tranşăm cazul în instanţă .
Poate că problema pare acum de tipul “care pe care”, deşi, evident, nu e vorba de aşa ceva. Oricât ar părea de ciudat unor dezvoltatori ( oricare ar fi ei), simţi că vine o vreme în care “enough is enough”.
Cei care, ca şi mine, intră în calitate de chiriaşi într-un astfel de spaţiu comercial ştiu despre ce vorbesc. Stiu că în spatele atmosferei glamour de la raft se află contractele grele, de sute de pagini, în care dezvoltatorul se asigură că chiriaşul are un singur drept – să tacă mâlc şi să înghită! Pentru că aceştia sunt termenii în care se discută despre parteneriat în economia românească (iar dacă aş zice societate, probabil că nu aş greşi prea tare). Este desigur efectul politicii statului ( lipsei de politică ?) în care nu contezi decât dacă eşti “too big”. Se mai gândeşte cineva că nu poate exista nici stat, nici economie, nu pot exista cei too big, dacă nu vom rezista noi ăştia too small! Nu cerem milă, nu cerem înapoi nici măcar înţelegerea pe care cu generozitate, prea mare generozitate, noi o dăm celor mari. Cerem doar un dram de conştientizare a faptului că suntem cu toţii în aceeaşI oală ( găleată ?).
