Astăzi, cei care critică Banca Naţională pentru că n-ar fi pus frâu creditelor în valută au uitat, ori n-au ştiut niciodată, că încă din anii ’90 au fost anticipate mişcările din anii 2004-2008. Şi că încă de atunci Banca Naţională s-a luptat pentru legiferarea unor instrumente prudenţiale cu ajutorul cărora să tempereze creditarea în valută. Fără prevederi legale în acest sens, nu s-ar fi ajuns ca băncile să fie obligate ca, pentru fiecare euro intrat într-un depozit valutar sau primit sub formă de împrumut, să depună în „cămara“ de la BNR 40 de eurocenţi. Şi băncile n-ar fi fost obligate să restrângă creditele în valută.
În 1998, în timpul dezbaterilor pentru Legea Statutului Băncii Naţionale, guvernatorul BNR, experţi din BNR au mers în Parlament, le-au vorbit parlamentarilor şi au avut câştig de cauză. Dacă s-ar fi legiferat altfel, s-ar fi ajuns la instituirea unui regim discriminatoriu în dauna monedei naţionale. În consecinţă, lichidităţile în valută s-ar fi putut constitui în mod discreţionar, prin sfidarea comandamentelor politicii monetare. Prevederea ar fi lovit în însuşi spiritul legii – acela de a apăra moneda naţională.
În dezbaterile din Senat au fost aduse şi argumente în opoziţie cu argumentele Băncii Naţionale. Unii senatori se dovediseră ataşaţi de problematica băncilor comerciale şi, de aceea, au privit unilateral problema în discuţie. Dar Legea Statutului BNR nu urma să fie făcută pentru un an. Era o lege pentru secolul XXI. Apoi, înnoirea legislaţiei bancare se producea după mai bine de şapte ani de când fuseseră votate, de către Parlament, în primăvara lui 1991, primele două legi bancare ale tranziţiei: Legea 33, privind activitatea bancară, şi Legea 34, privind statutul Băncii Naţionale a României. Deşi prevederile acestor legi consfinţiseră trecerea de la sistemul de monobancă, specific economiei de comandă, la diversificarea activităţii bancare în condiţiile tranziţiei către economia de piaţă, în 1998 interveniseră condiţii noi şi cerinţe noi. De aici deriva şi carenţa de fond a formulei adoptate iniţial de Senat: un instrument esenţial de reglare a lichidităţii ar fi fost şchiop din naştere. Legea română ar fi fost astfel mai slabă în comparaţie cu legile din toate celelalte ţări europene. Iar implicaţiile ar fi fost dintre cele mai serioase.
O primă implicaţie: în locul întăririi leului, legea ar fi condus la dolarizarea economiei. Practic, băncile ar fi fost stimulate să opereze mai mult în valută, ceea ce ar fi făcut ca politica monetară a băncii centrale să se adreseze numai componentei în monedă naţională a circulaţiei monetare, leul fiind condamnat astfel la o continuă slăbire.
A doua implicaţie: fără rezerve obligatorii la valută ar fi crescut capacitatea băncilor de a multiplica depozitele în valută, prin mecanismul de creditare. În consecinţă, ar fi crescut imediat presiunile inflaţioniste şi, în timp, ar fi slăbit băncile, care ar fi fost supraexpuse în monedă străină. Chiar rezervele obligatorii în lei ar fi fost afectate, întrucât instrumentul nu ar mai fi putut să fie utilizat cu toată vigoarea, tocmai pentru a nu crea o discrepanţă prea mare între lei şi valută.
În sfârşit, deponenţii ar fi fost mai puţin protejaţi. Pentru că mecanismul rezervelor obligatorii a avut şi are o componentă prudenţială: a limitat şi limitează capacitatea unei bănci de a se aventura în operaţii speculative şi, totodată, a reprezentat şi reprezintă o sursă de lichiditate în cazuri excepţionale.
Demersurile Băncii Centrale, prin vocile cele mai autorizate, au avut câştig de cauză. În cele din urmă, dezbaterea din Senat a dobândit un rol constructiv. Legea, în ansamblul său, aşa cum a fost votată, s-a afirmat ca o operă juridică de referinţă şi s-a înscris, împreună cu Legea bancară şi cu Legea falimentului băncilor, ca parte integrantă a codului bancar românesc de dinainte de aderarea la Uniunea Europeană. Legea din 1998 s-a dovedit a fi o construcţie juridică modernă, reprezentativă pentru sfârşitul de secol XX şi pentru intrarea în mileniul III. Cu această lege, s-a făcut un mare pas înainte spre economia de piaţă şi spre integrarea României în structurile europene.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.03.2014
