ZF 24

Adrian Vasilescu, BNR: Economia cu două viteze

Adrian Vasilescu, BNR: Economia cu două viteze

Autor: Adrian Vasilescu

11.11.2015, 00:07 1100

Este un adevăr evident că avem o economie dinamică. De cinci ani, oglinda pe care o numim PIB indică „creşteri plus“. De fapt, „creşteri plus“ peste media Uniunii Europene. Din nefericire, după cum economia se oglindeşte în bilanţuri, în profiturile companiilor, în nivelul salariilor şi în buzunare, lucrurile nu sunt deloc îmbucurătoare. Aşa arată, deci, tabloul economiei pe care viitorul guvern va fi obligat să-l gestioneze.

Cum am ajuns aici? Cauzele sunt numeroase şi complexe. Ne vom opri, acum, doar asupra uneia: economia noastră merge cu două viteze. Cine face PIB-ul României? Nicidecum cele câteva sute de mii de companii care înregistrează pierderi, multe permanentizându-şi rezultatele negative, care mănâncă din PIB fără să aibă un aport semnificativ la facerea lui. Companiile care fac PIB-ul ţării sunt cele din jumătatea a căror activitate este profitabilă.

Cărţile de economie scot în prim-plan trei factori de producţie: capitalul, pământul şi munca. Ei bine, numeroase concepţii economice adaugă încă unul, care le uneşte pe celelalte trei: întreprinzătorul. Fără întreprinzători mulţi, atraşi să investească, schimbarea despre care se discută atât de mult în aceste zile nu va veni. Sigur, noi ne obişnuiserăm să vedem statul în rol de întreprinzător. Pentru că, aparent, înainte de 1990, statul era unicul investitor. În realitate însă, statul nu făcea altceva decât să adune, în „cazanul comun“, toţi banii pe care îi producea societatea. Acum aşteptăm investitori din mediul privat.

După 1990 însă, pe fondul unei relative autonomii dobândite de întreprinderi, iluzia statului-întreprinzător a supravieţuit prin crearea unor puternice monopoluri. Multe private. Concurenţa fiind în bună parte temperată de monopoluri. Rezultatul: jumătate din economie lâncezeşte fără să fie deranjată de cineva.

De notat că economia nu poate fi salvată cu bani publici, sustraşi de la sănătate, învăţământ, cultură şi administrarea societăţii. Dimpotrivă, banii adunaţi prin impozite de la companii, cele mai multe cu capital privat, constituie firul de aţă de care bugetele îşi agaţă speranţele privind finanţarea acestor instituţii. Or, aşa va continua să fie subţire atât timp cât investitorii privaţi se vor alege doar cu încurajări verbale în locul unui climat investiţional atractiv. Şi cât timp micii investitori vor continua să fie striviţi de marile monopoluri şi de corupţia din instituţiile statului.

Strivită şi ea sub greutatea monopolurilor, concurenţa a rămas o floare rară în economia românească. Legea concurenţei votată la jumătatea anilor ’90, actualizată şi reactualizată, e doar în parte aplicată. O cauză, nocivă în esenţa ei, fiind tocmai numărul mare de monopoluri, de stat ori private.

De aici înainte, va fi nevoie de măsuri prin ale căror efecte monopolurile şi concurenţa să fie împinse să facă o „casă bună“. După şapte ani de criză, ieşirea din capcana economiei cu două viteze va fi imposibilă dacă nenumărate companii slabe ori în pierdere nu vor fi preluate de companii puternice. Ori dacă nu se va recurge repede la cooperări sau la fuziuni. Şi, desigur, dacă – în ultimă instanţă – nu vom avea o lege care să grăbească ieşirea din piaţă a unora dintre companiile cu pierderi mari. Astfel de idei, ce pot să pară şocante într-un anumit sens, nu sunt scoase „din pălărie“. Ele se aplică deja în ţări care au reuşit să iasă întărite din criză. Nenumărate studii de caz scot în evidenţă faptul că, în toată lumea, tentaţia concentrărilor creşte, desigur în speranţa că o astfel de „strângere a rândurilor“ ar putea genera explozii de forţă. Dar care, după un timp, de îndată ce scopul va fi atins, se vor desface probabil, contribuind astfel la regenerarea concurenţei. Fiindcă viitorii învingători nu vor mai fi doar companiile de mari dimensiuni, cu precădere multinaţionale, ci toate acele companii care vor dezvolta, în domeniul lor de activitate, profilul câştigătorului.