Vineri, într-un comentariu apărut în Ziarul Financiar, redactorul-şef al publicaţiei, Sorin Pâslaru, conchide că tocmai lipsa de reacţie rapidă a BNR în vremea crizei face, acum, ca venitul disponibil pentru consumul populaţiei să fie restrâns. Punctul meu de vedere este că această concluzie nu stă în picioare. Merită, aşadar, să analizăm argumentele.
1) E adevărat că dacă BNR restricţiona creditarea n-am fi ajuns astăzi la atâtea credite neperformante?
Banca Naţională nu a ignorat niciodată riscul de creditare. Şi nici obligaţia de a-i feri pe cei care se împrumutau de nedorite drame ce ar fi putut determina, pe parcursul îndelungat al derulării creditului, situaţii de insolvabilitate. Atunci, ca şi astăzi, aceleaşi obiective sunt dominante în normele Băncii Naţionale: o creditare sănătoasă şi evitarea supraîndatorării populaţiei.
2) Banca Centrală a României, în anul 2008, a majorat dobânda de politică monetară şi nu a micşorat-o. A fost o eroare cauzată de faptul că BNR nu a sesizat furtuna (criza globală) ce se apropia?
Povestea are şi o istorie. E bine să n-o ignorăm. În anii 2000, chiar de la începutul lor, BNR n-a mizat niciodată pe o singură carte (cea a dobânzii-cheie) în politica monetară. În mod frecvent a contrabalansat dobânda de politică monetară cu alte câteva cărţi, între care gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar. Iar în ceea ce priveşte dobânda de politică monetară, a avut mereu grijă să fie temeinic racordată la adevărurile din economie. Un timp, dobânzile în urcare s-au dovedit a fi paza bună pentru a trece primejdia rea. Când însă împrejurările i-au fost favorabile, BNR a luat taurul de coarne şi, în 2002, după 11 reduceri succesive, a adus dobânda de politică monetară (sau de referinţă, cum îi spuneam atunci) de la 35 la sută la 20,40 la sută. Reducere ce a continuat, în prima parte a anului 2003, până la 18,25 la sută. Apoi roata s-a întors. Din august şi până în decembrie 2003, treptat, dobânzile au urcat de la 18,25 la sută până la 21,25 la sută. O schimbare de ritm ce avea în vedere pregătirea pentru trecerea la inflaţia cu o singură cifră. De ce a indicat BNR, în politica de dobânzi, în a doua parte a anului 2004, la loc comanda? Fiindcă a simţit nevoia să aplice regula de aur a politicii monetare: prudenţa. Din ’90 începând, an de an, învăţase că reglarea optimă a dobânzii-cheie nu e un lucru tocmai uşor în condiţiile unei inflaţii mari sau doar relativ mari. Preţurile căţărătoare depreciaseră banii. Asumarea riscului de a urca înapoi dobânzile era o şansă de a opri inflaţia. Şi-a asumat acest risc şi în 2008.
3) De ce totuşi, în timp ce Banca Centrală Europeană, în 2008, a redus dobânda-cheie de la 4,25 în iulie la 2,50 în decembrie, BNR a urcat-o de la 8 la sută în ianuarie la 10 la sută în iulie şi la 10,25 la sută în decembrie?
E cert că nu pentru că n-ar fi simţit că vine furtuna. Ci tocmai pentru că, în 2008, criza ameninţa să ne lovească prin câteva canale de transmisie, între care unul extrem de activ era inflaţia. După scăderi sensibile în prima parte a anului 2007, inflaţia a început să urce în toamna lui 2007 şi a continuat să urce în 2008. Practic, pornise de la valori între 3 şi 4 la sută în 2007 şi a ajuns până la 9 la sută în iulie 2008. Soluţia Băncii Centrale Europene, care avea în faţă spectrul sumbru al deflaţiei, cu care s-a şi confruntat în 2009, de reducere masivă a dobânzii de politică monetară, ar fi fost contraproductivă pentru România. BCE se confrunta cu deflaţia, BNR cu inflaţia.
4) De ce, în anul următor (2009), BNR a coborât cu frică dobânda, de la 10,25 la sută la 9,50 la sută în mai şi la 8 la sută în septembrie? Şi de ce, de acolo înainte, a coborât-o până la 3,5 la sută în februarie 2014 şi nu mai mult?
Banca Naţională, trecând la scăderea dobânzii de politică monetară începând din 2009, a înaintat cu firească prudenţă, cu ochii aţintiţi pe ecranul inflaţiei. Pe care n-a scăpat-o nicio clipă din frâu. Dacă, în ianuarie 2010, inflaţia lunară a fost excesiv de mare, de 1,68 la sută, faptul nu exprima vreo slăbiciune a politicii monetare şi nici măcar vreun şoc produs în economia reală. Accizele la ţigări, la alcool şi la combustibil au umflat rata lunară a inflaţiei. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel record, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creşterea TVA cu 5 puncte procentuale. Rata anualizată a sărit atunci de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul acestei creşteri a fost resimţit timp de 12 luni. Am scăpat de acest efect abia în iulie 2011. Dar rata anualizată era de 8,41 la sută în mai 2011. Cea mai mare din Uniunea Europeană. Cum să fi fost grăbită reducerea dobânzii-cheie? De atunci, timp de 12 luni, inflaţia a scăzut fără încetare, ajungând la 1,79 la sută în mai 2012. Una dintre cele mai mici inflaţii din Uniunea Europeană. Pentru scurt timp însă. Din iunie inflaţia şi-a reluat urcuşul, iar saltul din septembrie 2012, până la 5,33 la sută, a îngrijorat şi populaţia, şi mediul economic, şi autorităţile. Cert este că, în dezbaterea publică pe tema inflaţiei, accentele de panică au viciat percepţia asupra mişcării preţurilor. În aceste condiţii, BNR a continuat să reducă dobânda de politică monetară cu prudenţă, până la 3,5 la sută în prezent. S-o fi redus însă până la 1 la sută, cum i se pretinde, ar fi fost o aventură.
5) Este adevărat că, din cauza încetinelii cu care BNR a coborât dobânda de politică monetară, românii se împrumută de la bănci, în valută, cu mult mai scump decât cei din zona euro?
Dobânda-cheie a BCE, care acum e sub 1 la sută, pentru a para pericolul deflaţionist, n-ar trebui să trezească iluzii în România. E criză şi banii sunt, peste tot în lume, mai puţini şi mai scumpi. În timp ce la BCE dobânda e de 0,50 la sută, băncile din zona euro dau credite cu dobânzi mari. Credite de consum. Dobânzile erau între 6 şi 9 la sută în 2009, iar astăzi nu sunt mai mici.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 11.02.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
