O companie poate avea un dosar tehnic complet şi o declaraţie de conformitate impecabilă pentru introducerea de ambalaje pe piaţă şi, totuşi, să nu fie conformă cu regulamentul UE PPWR privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje. Explicaţia ţine de o distincţie esenţială, dar adesea trecută cu vederea în limbajul de business: cea dintre fabricant şi producător, termeni folosiţi frecvent ca sinonime, dar pe care regulamentul îi tratează ca având roluri juridice diferite. De această încadrare depind atât responsabilitatea pentru conformitatea tehnică a ambalajului, cât şi obligaţiile de înregistrare şi raportare în cadrul răspunderii extinse a producătorului. Prin urmare, deşi atenţia s-a concentrat până acum asupra termenelor de aplicare şi a cerinţelor tehnice, primul pas al conformării este, de fapt, altul: clarificarea rolului pe care compania îl are în lanţul de aprovizionare. Abia după aceea pot fi stabilite corect obligaţiile aplicabile, testele necesare şi documentele care trebuie pregătite.
Miza este concretă. Un fabricant poate avea dosarul tehnic şi declaraţia de conformitate redactate corect, dar, dacă nu este înregistrat ca producător în statul membru în care vinde efectiv, nu îndeplineşte condiţiile pentru a pune legal ambalajul pe piaţă. Invers, înregistrarea în sistemul EPR (Responsabilitate Extinsă a Producătorului) nu acoperă partea tehnică: obligaţia de întocmire a dosarului tehnic revine exclusiv fabricantului şi nu poate fi delegată prin niciun angajament contractual. Sunt două seturi de obligaţii distincte, care se verifică separat şi dintre care niciunul nu îl compensează pe celălalt.
Încă de la publicarea Regulamentului (UE) 2025/40 (PPWR) privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, discuţiile s-au concentrat asupra obligaţiilor care vor intra în vigoare în următorii ani, a tipurilor de ambalaje restricţionate şi a cerinţelor privind reciclabilitatea, reutilizarea şi reducerea deşeurilor. Sunt aspecte importante, dar acoperă doar o parte a procesului de conformare, cealaltă ţine de cine poartă efectiv responsabilitatea pentru conformitatea ambalajului, iar acolo răspunsul nu este întotdeauna evident.
În sensul PPWR, fabricantul este persoana fizică sau juridică care dispune proiectarea sau fabricarea unui ambalaj ori a unui produs ambalat şi le comercializează sub propriul nume sau propria marcă. Astfel, fabricantul nu este neapărat cel care realizează fizic ambalajul, ci cel care comandă şi decide cu privire la specificaţiile de proiectare ale acestuia. Această calificare se aplică chiar şi atunci când operatorul economic alege un ambalaj standardizat, fără a solicita modificări de design, deoarece puterea de decizie asupra specificaţiilor aparţine celui care plasează comanda. În schimb, noţiunea de producător are un conţinut mai larg şi poate desemna, în funcţie de modul în care ambalajul sau produsul ambalat este pus la dispoziţie pe piaţă, fabricantul, importatorul sau distribuitorul. Acestuia îi revin obligaţiile asociate EPR, inclusiv obligaţiile de înregistrare, raportare şi finanţare a gestionării deşeurilor de ambalaje.
Deşi în practică aceeaşi companie îndeplineşte frecvent ambele roluri, din perspectivă juridică acestea sunt distincte şi atrag obligaţii, documentaţii şi riscuri de conformare diferite. Aceeaşi companie poate avea, în funcţie de modelul de afaceri şi de fluxul analizat, calitatea de fabricant, de producător sau chiar ambele, iar această încadrare determină obligaţiile care îi revin şi documentaţia pe care trebuie să o pregătească.
Fabricant: execuţia se poate delega, dar nu şi responsabilitatea
Odată stabilită calitatea de fabricant, PPWR îi atribuie acestuia responsabilitatea pentru demonstrarea conformităţii ambalajului cu cerinţele regulamentului. Înainte de introducerea unui ambalaj pe piaţă, fabricantul trebuie să parcurgă o secvenţă obligatorie care include evaluarea conformităţii ambalajului, întocmirea dosarului tehnic şi, după caz, emiterea declaraţiei UE de conformitate. Deşi aceste activităţi pot implica şi alţi participanţi din lanţul de aprovizionare, Comisia Europeană a clarificat că fabricantul este singurul operator economic care poartă responsabilitatea legală pentru conformitatea ambalajului, indiferent cine a realizat efectiv evaluarea sau cine a redactat declaraţia.
Astfel, evaluarea conformităţii poate fi realizată de fabricant sau de un terţ — un laborator ori un organism de certificare — acţionând în numele său, iar declaraţia de conformitate poate fi redactată de un reprezentant autorizat, numit prin mandat, pe baza informaţiilor primite de la furnizori.
În schimb, obligaţia de întocmire a Dosarului Tehnic revine exclusiv în sarcina fabricantului şi nu poate fi delegată în nicio circumstanţă şi prin niciun angajament contractual.
Dosarul tehnic: structură obligatorie, nu document generic
Regulamentul stabileşte elemente minime pe care dosarul tehnic trebuie să le conţină, iar lista este precisă, nu orientativă. Documentul trebuie să acopere, în măsura relevantă, proiectarea, fabricaţia şi funcţionarea ambalajului:
- o descriere generală a ambalajului şi a utilizării sale preconizate;
- desenele conceptuale, desenele de fabricaţie şi materialele componentelor;
- lista standardelor armonizate sau a specificaţiilor comune aplicate, integral sau parţial, şi, acolo unde nu au fost aplicate, o descriere a soluţiilor alternative adoptate;
- o descriere calitativă a modului în care au fost realizate evaluările prevăzute la articolele 6 (reciclabilitate), 10 (minimizare) şi 11 (reutilizare);
- rapoartele de testare.
Declaraţia de conformitate a ambalajului: cinci reguli practice de redactare
Declaraţia de conformitate UE nu este un formular unic, completat o singură dată pentru întregul portofoliu de ambalaje şi produse ambalate. Conform Anexei VII la Regulamentul (UE) 2025/40 şi clarificărilor Comisiei Europene, ea trebuie redactată pentru fiecare tip de ambalaj, la nivelul la care ambalajele prezintă aceleaşi caracteristici relevante în raport cu cerinţele din Articolele 5–12 (substanţe de interes, reciclabilitate, conţinut reciclat, minimizare, etichetare etc.) şi cu produsele ambalate cărora le sunt destinate. Prin urmare, dacă produsele diferă, fabricantul nu poate redacta o singură declaraţie pentru toate ambalajele introduse pe piaţă. În schimb, dacă ambalaje de acelaşi tip, chiar şi de dimensiuni diferite, conţin acelaşi produs, iar diferenţa de dimensiune nu afectează conformitatea cu niciuna dintre cerinţele din Articolele 5–12, o singură declaraţie le poate acoperi pe toate.
Pentru un ambalaj compus din mai multe elemente de ambalare (sticlă, capac, etichetă) se realizează o singură evaluare şi o singură declaraţie de conformitate pentru întreaga unitate de ambalare, inclusiv componentele integrate şi separate, nu pentru fiecare componentă în parte. Declaraţia trebuie redactată, de asemenea, în limba sau limbile statului membru în care ambalajul este efectiv plasat sau pus la dispoziţie pe piaţă, astfel încât autoritatea locală de supraveghere să o poată verifica direct, nu într-o singură versiune considerată universală. Dacă ambalajul sau produsul ambalat intră şi sub incidenţa altor acte legislative europene care solicită o declaraţie de conformitate, PPWR permite o declaraţie unică, sub formă de document unic sau de dosar cu declaraţii individuale, cu condiţia ca evaluarea pentru produs şi cea pentru ambalaj să rămână distincte în interiorul acestuia.
Producătorul: o obligaţie administrativă separată, cu risc distinct
În timp ce fabricantul răspunde de conformitatea tehnică a ambalajului, producătorul, fabricantul, importatorul sau distribuitorul, în funcţie de circuitul de vânzare, răspunde de înregistrarea şi raportarea legate de EPR. Cea mai importantă obligaţie este înregistrarea în registrul naţional de producători, înainte de a pune pentru prima dată pe piaţă orice ambalaj, indiferent dacă este ambalaj de transport, de servire sau destinat comerţului electronic. Informaţiile solicitate la înregistrare includ numele şi mărcile sub care compania pune ambalaje pe piaţă, adresa completă, codul de identificare fiscală şi o declaraţie privind modul în care îşi îndeplineşte responsabilităţile. Statele membre pot solicita şi informaţii suplimentare, atunci când sunt necesare şi proporţionale pentru monitorizarea obligaţiilor EPR.
Consecinţa este importantă: fără această înregistrare în statul membru unde vinde efectiv, comercializarea poate fi considerată ilegală, independent de calitatea documentaţiei tehnice.
Concluzie
În concluzie, un fabricant care se conformează prevederilor PPWR trebuie să deţină şi să menţină dosarul tehnic şi declaraţia de conformitate, baza legală pentru introducerea pe piaţă a ambalajelor şi a produselor ambalate, disponibilă pentru autorităţile competente atunci când este solicitată. La rândul lor, importatorii trebuie să se asigure că fabricantul le-a întocmit şi să păstreze o copie a declaraţiei la dispoziţia autorităţilor de supraveghere a pieţei. Obligaţia de păstrare revine, aşadar, fabricantului şi importatorului, nu producătorului în sens EPR ca atare, deşi, în practică, aceeaşi companie poate cumula ambele calităţi.
Tocmai de aceea, pregătirea pentru aplicarea PPWR presupune, în primul rând, o analiză a fluxurilor operaţionale prin care ambalajele sunt introduse pe piaţă şi identificarea rolului deţinut pe fiecare dintre acestea, fie că este vorba despre fabricant, importator, distribuitor sau producător în sens EPR. Numai după clarificarea acestor aspecte pot fi evaluate corect obligaţiile aplicabile şi documentaţia necesară.
